Am ajuns la Spitalul Boldescu forțați de împrejurări și pot să spun că am făcut alegerea bună. Medicii te tratează cu același respect cu care îi tratezi.
Știți ce urât este să auzi și să citești atâtea despre cât de praf sunt spitalele din Ploiești și să te trezești că trebuie să apelezi la serviciile unuia dintre ele? Mai ales atunci când este vorba de un copil?
Pe scurt, ne-am trezit în situația în care trebuia să ajungem cu unul dintre copii la spital pentru o intervenție chirurgicală în zona buzei inferioare. Toți ne îndemnau să mergem la București, să încercăm să găsim acolo un medic pe motiv că „nu mergi în Ploiești decât dacă nu ai de ales”.
Ne-am încăpățânat însă să găsim aici o soluție deoarece, facem parte încă dintre oamenii care mai au încredere în medici. Nu în sistemul de sănătate românesc per total, ci în priceperea medicilor. Așa că, după câteva întrebări, am ajuns la Boldescu.
Recunosc acum, dacă singura variantă ar fi fost Petrolul, fiind vorba despre un copil, poate n-am fi avut atâta tupeu. Dar de Boldescu nu auzisem atât de multe rele.
Totul a decurs bine, controlul preliminar al medicului de la chirurgie orală și maxilo-facială a confirmat diagnosticul medicului stomatolog, așa că ne-am programat pentru intervenție.
Nu spun că nu am avut emoții, nu spun că nu ne-au venit în minte toate poveștile de groază pe care le auzisem și le citisem despre spitalele din Ploiești, dar ca întotdeauna, am ales să avem avem încredere. În fond și la urma urmei, nu toți sunt nemulțumimți. Ba mai mult, se știe clar că aproape numai cei nemulțumiți își spun poveștile. Cei cu experiențe pozitive le țin pentru ei.
Citește și: Trei ore de coşmar în UPU de la Spitalul Judeţean Prahova
În ziua programată am ajuns la spital și am făcut foaia de internare. Cu actele în mână am pers „pe secție” unde, după ce am așteptat aproximativ o oră, timp în care a trebuit să completez o grămadă de hârtii (ca o paranteză, mă întreb, având în vedere câte hârtii trebuie făcute, cum mai au timp asistentele să-și facă și treaba lor…). Revenind…
După completarea hârtiilor, am mers cu copilul în sala de operație. Mi s-a părut de toată lauda comportamentul personalului medical de la sala de operație. Auzisem povești despre medicii inumani care se poartă urât cu pacienții și cu aparținătorii, care vorbesc urât, care îi reped. Nici vorbă de așa ceva…
Și stau și mă întreb: oare în acele povești nu cumva un rol important îl are și comportamentul pacienților sau aparținătorilor? Cum ar trebui să răspundă personalul medical care este înjurat, bruscat și luat peste picior? Doar întreb…
Revenind la comportamentul personalului din sala de operații… Principala preocupare a fost copilul și dispoziția lui. Toți i-au vorbit cu blândețe și, ca să nu se sperie, am stat cu el până și-a făcut efectul anestezia, adică a adormit. Abia apoi am părăsit sala de operații.
Cu totul, a fost vorba de o intervenție de câteva minute pentru care s-a ales anestezia totală, cu gaz. După intervenție, am fost chemată pentru a fi lângă copil atunci când se trezește.
Citește și: Scrisoarea de mulțumire a unui pacient internat la Spitalul CFR Ploiești: ”Personal deosebit, condiții și mâncare foarte bune”
Întreg comportamentul oamenilor de acolo a avut ca efect un copil liniștit, care nu a opus rezistență și care a comunicat extraordinar pe tot parcursul procedurilor.
După intervenție am mers în salon, unde am mai stat o vreme pentru a vedea cum evoluează copilul. Bineînțeles că, atunci când a trecut efectul anesteziei au început și durerile, dar imediat i s-a administrat analgezic și i s-a pus gheață la buză pentru a se retrage inflamația.
Am plecat acasă după prânz și urmăm în continuare recomandările medicului pentru a se vindeca rana survenită în urma intervenției chirurgicale.
Cam asta a fost, pe scurt, experiența noastră de la spitalul Boldescu. Scopul descrierii este acela că nu este dracul chiar atât de negru în Ploiești. Nu este o experiență singulară, cred că sunt eu norocoasă. Și anul trecut am avut parte de o experiență pozitivă la Județean, unde nu mai am emoții să merg dacă, Doamne ferește, am nevoie.
Ceea ce vreau să spun este faptul că nu cred că toate acele povești de groază sunt numai de groază. Că există și experiențe negative, da, sunt de acord, dar nu este chiar așa de rău cum lasă alții să se înțeleagă.
Da, am văzut asistente care vorbeau la pertu cu toți pacienții și aparținătorii, indiferent de vârstă, ceea ce nu pică bine tuturor. Asta însă ține de educație… Medicii însă, atât chirurgul cât și anestezistul, au fost jos pălăria. Respectul trebuie să fie reciproc întotdeauna. Nu poți avea pretenția să ți se vorbescă frumos, dacă tu vorbești urât. Asta e regula de bază.
Citește și: Scrisoarea de mulțumire a unei paciente către personalul spitalului Vălenii de Munte: Dacă nu ajungeam aici, azi nu mai eram
În timp ce așteptam foaia de internare, au apărut în holul spitalului un el și o ea care se certau și care, la un moment dat, au început să-și care picioare reciproc. Cu așa ceva, cu asemenea specimene, medicii trebuie să lucreze. Este normal?
Medicii sunt și ei oameni. În plus, la Ploiești chiar ducem lipsă de medici. Ce facem dacă îi punem pe fugă și pe cei care au rămas? Eu, până acum, am fost mulțumită de modul în care am fost tratată în spitalele din Ploiești, cu o sigură excepție, la Infecțioase, acum 7 ani.
Sunt hotărâtă ca, atâta timp cât există specializare pentru ce am nevoie aici, în Ploiești, să nu mă duc în altă parte. Poate în timp se va rezolva și deficitul de personal medical de aici și atunci lucrurile vor sta altfel. Până atunci, să încercăm puțin respect în relația cu cadrele medicale. Poate face minuni! 🙂
P.S. Pentru intervenția povestită mai sus nu am scos un leu din buzunar și nici nu mi s-a părut că vreun cadru medical ar fi „așteptat” ceva. Asta ca să lămurim și acest aspect… 🙂