De când m-am mutat în Ploieşti, cea mai mare spaimă a mea a fost să nu ajung „la Judeţean”. Numai gândul că aș putea avea nevoie, eu sau ai mei, să ajungem la acest spital, îmi dădea fiori pe șira spinării.
De câte ori mă gândeam la posibilitatea de a avea nevoie de un spital mă gândeam „ne urcăm în mașină și mergem la București” sau „rezolvăm cumva la privat”. Așa că nu am luat în calcul prea mult varianta „la Județean”.
Astfel, săptămâna trecută, când am întâmpinat ceva probleme de sănătate, ideea de a ajunge „la Județean” a fost exclusă din start.
Așa că am încercat 112 în prima fază. Echipajul de pe ambulanță a notat „șoc dispeptic”, mi-a recomandat o ecografie abdominală și mi-a injectat un cocktail după ce, bineînțeles, am refuzat transportul „la Județean”. A fost mai bine… pentru câteva ore.
Cum au reînceput problemele, am luat problema serios „în mâini”. Am fost la ecografie la Lotus, am fost la control gastro la Mediurg. Toate bune și frumoase, banii ieșeau de pe cardul meu, lumea zâmbea, iar pe mine tot mă durea. Degeaba aveam un diagnostic și un tratament clar dacă eu nu puteam să iau acel tratament pentru că organismul meu nu reținea nici apa băută, darămite pastile…
În disperare de cauză, am ajuns să fac ceea ce mi-am jurat că nu voi face atunci când am ajuns în Ploiești: m-am dus la UPU „la Județean”.
De la poartă la Triaj
De-a lungul timpului, din experiența personală, am observat că oamenii îți întorc ceea ce le dai. Adică, dacă vorbești frumos, îți vorbesc frumos, dacă vorbești urât, îți vorbesc urât, și tot așa…
Nu am crezut însă că la Județean este valabil. Îmi închipuiam că acolo, indiferent ce se întâmplă, ești tratat ca ultima scursură. Așa sunau poveștile citite, unele chiar la noi, în Observatorul Prahovean, experiențe descrise de cititori care au interacționat, în diverse calități, cu personalul de acolo.
Inutil să menționez cât îmi era de rău dacă eu, deși mă așteptam la ce mă așteptam, am ales să iau în brațe toate investigațiile făcute până atunci (mare greșeală, dar asta e o altă poveste) și să mă prezint la UPU Județean.
Ajunsă acolo am avut noroc. Nu era aglomerat. Astfel, etapa introductivă s-a desfășurat rapid: chestionar completat, documente predate la fișă, pus pe scaun, luat tensiunea. Stupoare! Nimeni nu a țipat la mine, nimeni nu m-a bruscat, nimeni nu mi-a vorbit urât.
De la recepție, cu scaunul, am fost dusă la Triaj unde o asistentă m-a ajutat să mă întind pe un pat. Acolo, pe acel pat, cred că mi-a fost cel mai rău. Era deja spre miezul nopții, erau geamuri multe deschise, mie îmi era frig (probabil și frisoanele durerii). Mi s-a făcut un EKG și mi s-a luat (iar) tensiunea.
Deja ce se derula în jurul meu părea un film prost. Da, îmi era foarte rău, dar eram conștientă că nu sunt un caz urgent, că nu mă aflam în niciun pericol imediat. M-am uitat în jurul meu. Nu era multă lume în triaj.
Ca să uit de durere am început să fac inventarul obiectelor din triaj. Paturile ok… cât de cât. Dar atât! Perdelele separatoare arătau groaznic: rupte și pătate, scaunele pentru transport pacienți arătau ca de la ajutoare pentru sărmani, mobilierul: birourile asistentelor și scaunele cojite din 1900 toamna. Arăta înfiorător! Ehe… m-am uitat eu prea mult la Netflix la filme cu spitale din străinătate…
„Văd că aveți investigații și analize făcute astăzi, și la Lotus și la Mediurg. De ce nu ați venit direct aici și ați dat atâția bani?”, m-a întrebat o asistentă pe un ton cald-dojenitor. Ce era să-i spun? Că mi-a fost (la propriu) frică de Județean? Că încă îmi era?
Mi-a mai luat o tură de sânge pentru analize. Aparent, din cele făcute în cursul zilei lipseau câteva foarte importante. Nu știu care și îmi era prea rău să încerc să aflu.
Din triaj „în Observator” (și nu cel Prahovean)
Nu după mult timp a venit o asistentă, cu fișa mea în mână și m-a condus în ceea ce aveam să aflu mai târziu că era „Observatorul” lor. „Așteptați aici rezultatul analizelor și apoi vedem ce faceți în continuare.”, mi s-a spus tot pe un ton cald.
Mi-era rău… rău de tot, mi-era și îngrozitor de frig… Însă mi-era frică să spun ceva. Și am realizat că, probabil, în orice alt spital, despre care nu aș fi auzit atâtea, nu mi-ar fi fost la fel de frică.
Timp de (cred) jumătate de oră, până au venit rezultatele, am observat ce se întâmpla în acest spital „al groazei”. În secțiunea „Observatorului” unde am fost dusă erau încă 5 pacienți. Ce am putut să văd în cele aproape 3 ore petrecute acolo, mi-a schimbat complet optica în ceea ce privește Județeanul.
Nu o să detaliez tot ce am văzut, aș face foileton ca jurnalele de pe vacanta-ta. Oricum, atunci când vezi situațiile live, realizezi că sunt multe moduri în care acestea pot fi povestite. Și fiecare mod este, în felul lui, adevărat.
Femeia și branula
În fața mea, o femeie, undeva la 80+ ca vârstă, avea o branulă. Era pe un pat mobil, învelită. Brusc a început să își tragă de fașa care îi ținea branula și să țipe că o doare. Imediat a ajuns lângă ea o asistentă: „Las-o, mamă, nu mai trage de ea! Îți trebuie! Las-o acolo!”, îi spunea asistenta. Degeaba… Femeia începuse să se precipite și să își tragă de branulă.
Pentru a o împiedica, în ajutorul primei asistente a mai venit încă una. I-au pus o mânușă chirurgicală. În nici un minut femeia a rupt-o și a început să tragă iar de branulă. Au adus un cearceaf și au încercat să îi imobilizeze mâna. Nu a fost chip să reușească… „Nu o leg! Indiferent ce ar fi, nu o leg! Asta e!”, discutau cele două asistente în timp ce fiecare ținea câte o mână a femeii.
Și uite așa, cu Observatorul plin de pacienți cu nevoi, două asistente se chinuiau să convingă o persoană să nu își facă singură rău.
Într-un final, pentru a se putea ocupa și de ceilalți pacienți, i s-a scos femeii branula și, brusc, în Observatorul Județeanului s-a făcut liniște… nu pentru multă vreme însă.
Privind scena descrisă mai sus, parcă și vedeam titlurile din Observatorul nostru, la sesizarea cititorilor: „Au legat-o pe bunica de pat…” (dacă ar fi legat-o) sau „Mi-au lăsat bunica să moară la Județean fără să-i administreze tratamentul!”
Bețivul de la Ceptura
Doamne, câtă răbdare le trebuie asistenților, infirmierilor și brancardierilor! „În noaptea asta parcă s-a spart conducta cu bețivi…”, comenta personalul medical când am ajuns eu în Observator. Am simțit nevoia să menționez, pe ton de glumă, că eu nu băusem nimic, dar, cu toate acestea, mă aflam acolo. Nu ajunsesem însă pe conducta spartă despre care, probabil, vorbeau ei…
Era o noapte din cursul săptămânii, nu vreo noapte de weekend și, cu toate acestea, toți cei prezenți acolo am ascultat povestea spusă de un bărbat 40+ din Ceptura (el spunea că este de acolo), cum că el bea și nu are pe nimeni. Copii nu are, părinții îi muriseră iar nevasta, când omul nostru a fost plecat o săptămână la muncă în București, i-a fugit cu altul. De ce? Chiar nu am fost atentă. Era însă, evident, vina ei, mama ei de ticăloasă curvă, nu? Sau cel puțin el așa a lăsat să se înțeleagă
Și uite așa, omul nostru beat din Ceptura a ajuns pe paturile Spitalului Județean de Urgență fără niciun aparținător.
Și, omul nostru, care susținea că nu este beat deloc, voia să se dea jos din pat. „Stai, domnule acolo! Nu sta pe marginea patului! Dacă ți se face rău și cazi e răspunderea mea, nu a ta! Stai acolo!”, tot încerca să îi spună o asistentă. Degeaba. Omul nostru epic de beat, încerca din răsputeri să se dea cât mai aproape de marginea patului, tot susținând că lui nu i se face rău. Personalul medical s-a mobilizat imediat încercând să-l împiedice să se dea jos din pat sau să stea prea pe margine și l-au așezat mai bine în pat.
Și nu i s-a făcut rău… până când i s-a făcut. Brusc a căzut pe spate (noroc că era în pat!!!) și a început să horcăie, moment în care au sărit 4 persoane să-l asiste, să îl manevreze, să îl întoarcă pentru a nu se îneca cu propria vomă. Ce mi-era mie rău (și nu băusem, jur!), dar ce mi s-a făcut când am auzit ce se întâmpla două paturi mai încolo de mine.
„Ține-l! Întoarce-l! Apleacă-l! Ține-l bine! Adu de acolo… de la patul 1! (nu știu ce)”. Atât se auzea printre horcăielile bețivului de la Ceptura căruia nu i se făcea rău… deloc! A, ba nu, se mai auzeau și zgâlțâielile violente ale patului în care bărbatul tocmai făcea o criză ca de epilepsie.
A durat minute bune până să-l scoată din criză. Atunci când eu am plecat (pe picioare), era târziu în noapte și „Observatorul Județean” răsuna de sforăiturile bețivului nostru de la Ceptura care își dormea somnul de după băută la „hotel de cinci stele” sub atenta supraveghere a personalului medical „de la Județean”.
Și, ca și în cazul femeii cu branula, vedeam titlurile: „Bărbat din Ceptura prăbușit în sălile de observație ale Spitalului Județean Prahova” sau, mai rău, „Unchiul meu a fost lăsat să zacă inconștient în Spitalul Groazei”.
Poveștile pot fi spuse în multe feluri… Și cred că, după ce am văzut, poveștile de groază „de la Județean” sunt spuse de aparținători ai femeii cu branula sau de bețivi de la Ceptura. Nu, nu toate, doar… foarte, foarte multe.
Cele relatate mai sus au fost din postura de observator, atât. Din perspectiva unui om neutru care a văzut faptele fără ca participanții la acestea să știe și să își joace rolul „pentru presă”.
Și povestea mea de pe patul din Observatorul Județean poate fi relatată diferit și poate avea mai multe titluri, în funcție de ce alegeam eu să evidențiez:
„După trei ore la Județean și o perfuzie, m-au trimis acasă cu rețeta de la Mediurg”
„Rezident la chirurgie de la județean: Dacă nu răspundeți la perfuzie, apelăm la cuțit, doamnă”
Sau…
Trei ore de coşmar în UPU de la Spitalul Judeţean Prahova
Cel de-al treilea am hotărât că însumează cel mai bine experiența trăită. Din ce punct de vedere însă, doar cine a citit înțelege.
În ce mă privește, nu mai îmi este frică să merg „la Județean”. Nu este chiar atât de rău pe cât se spune în povești. Sau este… dar poveștile pot fi spuse diferit.