Ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, a reacționat la povestea Laviniei, ploieșteanca de 37 de ani, care a ajuns în comă la Spitalul Floreasca, cu arsuri pe 70% din corp, după ce și-a scos copiii din locuința cuprinsă de flăcări. Sora femeii, Alina Alexandru, cea care i-a fost și donator de piele, a transmis, prin intermediul unei postări pe Facekook, un mesaj cutremurător: „Vă scriu ca pacient care a suferit de durere într-un spital public. Au fost momente când nu am putut strânge din dinți suficient și am plâns, am rugat să mi se dea ceva. O luam razna”. Azi, Rogobete spune că a demarat un control, iar vinovații vor fi trași la rsăpundere.
Din articol
Mărturia Alinei Alexandru, sora Laviniei, ploieșteanca de 37 de ani, care, în iunie, a ajuns în comă la Spitalul Floreasca, cu arsuri pe 70% din corp, după ce a luptat să-și scoată copiii din locuința mistuită de flăcări, este una cutremurătoare.
„Vă scriu azi, nu ca sora a pacientei din rezerva nr 5 de la Centrul de Arși-Floreasca. Vă scriu ca cetățean care a primit îngrijiri medicale în spitalul Floreasca în perioada 16-25.06.2025. Vă scriu din perspectiva DONATORULUI DE PIELE, adică a cetățeanului care a plătit la propriu cu pielea de pe el pentru lipsa unei bănci de piele. Vă scriu ca pacient care a suferit de durere într-un spital public.
Am stat 7 zile intr-un pat de spital, așteptand să se termine timpul cu durere
Știam că nu va fi la nesfârșit. Mi se spusese că durerile vor fi prezente pentru 1-2 săptămâni. Apoi vor fi înlocuite de disconfort, iar ulterior va trece cu totul.
Mi se spunea, de către o parte dintre cei ce formeaza echipa medicala auxiliară, “Dacă tu te vaiți, saraca aia de sor-ta ce să zică dincolo? Dincolo e iadul!”. Când mi se aducea aminte de iadul pe care îl trăiește Lavinia, la câteva uși distanță, când mi se aducea aminte că eram acolo pentru a îi da ei o șansă la viață, strângeam din dinți și încercam să rezist.
Am rugat să mi se dea ceva. O luam razna!
Dl Rogobete, durerea fizică a fost mai puternică decât dorința mea de a îmi salva sora. Au fost momente când nu am putut strânge din dinți suficient și am plâns, am rugat să mi se dea ceva. O luam razna! Mă dobora durerea și nu puteam accepta că singurul mod în care Lavinia poate trai este să trecem amândouă prin iad. Dădusem deja pielea de pe mine, chiar să fie nevoie să ma zbat în acel carusel al unei dureri cum nu mai întâlnisem? Nu puteam accepta și am plans, i-am deranjat și i-am “stresat” pentru că ceream îndurare, ceream să ni se dea ceva și nouă, să putem gestiona durerile.
Dl Rogobete, nu ceream opioide. Ceream ceva, orice ca să pot trăi cu durerea
Ceream ceva, orice, atît cât să putem trăi cu durerea care mă sfârteca. Simțeam cum cineva mă face bucățele, cum ard și cum se desprind părți din mine. Și asta nu în timpul intervenției. Eu vă vorbesc despre zilele de după. Zilele alea în care aștepți să cadă pansamantele hemostatice și să crească pielea le loc.
În fișă aveam notat să primim Paracetamol la 8 ore și Algocalmin la nevoie.
Acest “la nevoie” în primele zile (probabil 5-6) era permanent. Paracetamolul mă ajuta să respir și să nu mai tremur de durere pentru 3-4 ore. Până la urmatoarea doză, care era la 8 ore de la cea anterioară, rămâneau 4-5 ore de îndurat. Așa că ceream algocalmin. Nu ca să irosesc resursele spitalului, ci ca să nu înnebunesc de durere, ca să pot rezista.
Am intrat în sala de operații miercuri și cumva, până vineri am reușit să rezist cu durerea. Cu această combinație de paracetamol și algocalmin, combinate cu faptul că mi se amintea mereu că trebuie să tac și să îndur pentru că sor-mea e mai rau.
Vineri, dupa ce medicii au plecat acasă, am rămas doar cu asistenții și odată cu medicii, au dispărut și dozele de paracetamol și algocalmin. A rămas doar durerea să ne însoțească.
Probabil e notat în proceduri, dl. Rogobete, că dacă vrei să ajuți un pacient să uite de o durere, îi provoci una mai mare. Într-adevar, atunci când mi se amintea constant că NU am dreptul să mă vait pentru ca Lavinia arde într-un iad la propriu și că nu mă gândesc la durerea ei, reușeam să tremur și să plang fără să mai deranjez fonic echipa medicală. Mă simțeam egoistă că cer un calmant și încercam să resist.
Am simtit că nu mai rezist, că am să mor de durere
Doar că duminica dimineața, în ziua a 4-a de la intervenție, durerea m-a doborat. Între timp făcusem și o reacție alergică la cearșafuri și la soluțiile administrate pe plăgile rămase în urma recoltării. Puțin înainte de 5 dimineața am simțit că nu mai rezist, că am să mor de durere. Am încercat să chem asistentul, l-am apelat pe fix, am apăsat butonul de urgență, i-am scris mesaj pe telefonul personal (* avem nr de telefon al asistentului deoarece nu era în grafic alocat un asistent pentru secția post critic. Noi eram singuri. La nevoie puteam chema asistentul care era în grafic pus la sterlizare).
L-am sunat puțin înainte de 4.30. L-am rugat să vina ca nu mai pot. Am nevoie de ceva ptr durere. Nu primisem nimic peste noapte.
La 4.45 i-am dat mesaj să îl rog să vină. Deja aveam frisoane puternice. Abia mai puteam fi capabilă să scriu.
Au urmat mai multe apeluri pe fix. Niciun rezultat.
În jurul orei 6 a venit un alt asistent și mi-a pus in sfarsit o perfuzie. A plecat imediat și a zis ca o să vină colegii din tura de zi, la ora 7:00!!!!
A plecat și nu a verificat dacă branula mea este funcțională. A plecat și m-a lasat cu perfuzia, dar fără ca acele picaturi să ajunga la mine. Doar să o privesc, să mă rog să curgă, să mă rog să se faca ora 7:00 și cineva să mă ajute.
La 7:00, când a venit tura de zi, eram deja în stare de șoc. Nu mai controlam deloc durerea, ea mă controla. Au încercat să “repare” branula, dar nu a fost posibil. Au început să mă înțepe, dar deși o faceau din nou și din nou, nu au reușit să prindă o venă. Nu aveam branulă, nu primeam calmante. 3 asistente au încercat.
Citește și: Doamna Albu, cum poate fi condamnat la moarte un dependent de oxigen?
M-au înțepat, pe rând, până la ora 8:50!! 2 ore mai tarziu au chemat un medic. Puțin după ora 9:00 am avut în sfârșit branula și am început să primesc calmantul. În tot timpul ăsta le-am rugat pe doamnele asistente să mă lase să beau perfuzia aia. Să imi dea să înghit o pastilă. Orice!!! Tremuram atât de tare încât credeam că voi leșina de durere.
Pentru că starea mea era una care începea să îi îngrijoreze, au apărut și medicii de gardă. Am aflat astfel că nu primisem calmante deoarece NU aveau. Astfel că am facut lista acasă și am trimis să se cumpere perfuziile fără de care știam că nu voi mai rezista.
Odată aduse perfuziile, deși s-a cumpărat EXACT ce mi s-a comunicat că avem nevoie, am ajuns într-un alt impas. Nu se puteau folosi și nu ne puteau fi administrate deoarece erau aduse din afara spitalului. Poate nu reușesc să mă fac ințeleasă:
1-prima data ne-au spus că nu au calmante și mi-au zis ce să cumparam. Am făcut lista cu necesar împreună cu ei.
2- odată ce am cumparat și le-am adus, ne-au spus că nu e posibil să ne fie administrate deoarece au reguli și trebuie să îmi administreze doar ceea ce au de la farmacia spitalului.
Cand efectul perfuziei puse la ora 9:00 a început să se ducă, când am început, din nou, să tremur, mi s-a propus să mi se aducă un calmant de la critic. Adică să se ia o perfuzie de la sora mea, sau de la ceilalți care se aflau la acel moment în rezervele cu pacienți în stare CRITICĂ și să mi se pună mie. AM REFUZAT CATEGORIC și le-am spus că daca doar așa se poate să primesc, să mi se aduca actele ptr a semna externarea, să pot pleca astfel la un alt spital unde să pot primi ceva de durere fără să FUR dozele celor care sunt în stare critică.
Dl Rogobete, v-aș intreba daca dvs credeți că un om întreg la cap ar fi acceptat așa ceva. Cum aș fi putut să accept, pentru a îmi curma mie suferința, să las un alt pacient, mai ales unul în stare critică, fără posibilitatea de a primi un calmant la nevoie? Eram acolo tocmai pentru că voiam să imi ajut sora!!! Cum să accept acum ca prețul pe care ea trebuie să îl plătească este să renunțe la propriile calmante ca să pot primi și eu?
Într-un final am reușit să primesc calmante, din punga cu cele cumparate de familie. Până la urmă a fost mai important să mă țină în viață și întreagă la cap decât să respecte regulile de care se temeau.
Am fost 2 donatori. Experiența unchiului meu nu a fost una lipsita de durere. Singura diferență este ca el, sub presiunea “dacă voi vă văitați, Lavinia ce să facă?!” efectiv a inghițit fiecare cuvant, fiecare strigat de a primi un calmant, a renunțat la dreptul lui de a fi tratat, doar ca să reusim sa plecam toți 3 din acel spital. A stat și a tremurat, incapabil să vorbească uneori din cauza durerilor. A așteptat ziua când vom putea pleca acasă, știind că dacă plecam vom putea avea acces la tratament și la calmante.
Am putea crede că a fost o situație, că am avut noi ghinion, că au fost câteva zile cu probleme. DAR, din păcate, problema stocului de calmante nu a fost doar atunci.
În 18.07 alt aparținător ruga să i se comunice ce trebuie să aducă deoarece bunica lui, internată pe secția de critic, chiar în rezerva de lângă rezerva Laviniei, nu primise calmante în ziua anterioară. Nu au avut pe stoc, dar s-a rezolvat. Asta i s-a comunicat.
In 20.07, un alt apartinator, plângea pe hol pentru că nu știa ce să facă pentru sotul internat pe sectia post-critic. Pacientul nu primise calmante si voia sa mearga acasă, deși încă nu erau vindecate plăgile.
Niciun pacient nu ar trebui să sufere de durere într-un spital public
Asta ați declarat. Vă întreb acum: ce facem în acest sens? Ce măsuri veți lua ca acesta declarație să nu fie doar cuvinte spuse într-o conferință de presă?
Am să revin cu o continuare, într-o nouă scrisoare publică, să vă povestesc despre durerile Laviniei, pacienta de la rezerva nr 5. Poate vă vor ajuta experientele trăite de ea să înțelegeți câtă durere există în spitalele publice și câtă durere există într-un centru de arși autorizat.
Cu respect și incredere, pentru schimbările pe care încă mai sper să le aduceți.
Un pacient, un donator, un aparținător”, a transmis sora Laviniei.
Citește și: Un ploieștean rămas fără picioare nu are drept de însoțitor
Minsitrul Sănătății a transmis, în urma acestei scrisori, că va lua toate măsurile necesare. Nu acceptă nicio explicație fără argumente și nu va tolera abateri de la obligația fundamentală a oricărui cadru medical: grija față de pacient, a transmis Rogobete.
„În legătură cu informațiile apărute în spațiul public referitoare la situația de la Centrul de Arși al Spitalului Clinic de Urgență Floreasca din București, Ministerul Sănătății face următoarele precizări:
Am dispus încă de săptămâna trecută un control amplu prin Inspecția Sanitară de Stat, care vizează aspectele semnalate privind igiena, infecțiile asociate asistenței medicale și respectarea protocoalelor de dezinsecție. În paralel, Corpul de Control al Ministerului Sănătății efectuează o anchetă administrativă privind contractele de curățenie, dezinsecție, deratizare, precum și situația stocurilor de analgezice.
Nu există scuză care să justifice lipsa empatiei și a unui tratament
Am citit cu mare atenție scrisoarea deschisă a pacientei. Mărturia ei este cutremurătoare. Este inacceptabil, inadmisibil, ca în România anului 2025 un pacient să sufere de durere strigând după ajutor.
Nu există scuză care să justifice lipsa empatiei și a unui tratament corespunzător al durerii. Am sesizat oficial Colegiul Medicilor din România și am cerut declanșarea unei anchete disciplinare privind aplicarea protocolului terapeutic de analgezie în acest caz.
Sunt hotărât să iau toate măsurile necesare. Nu accept nicio explicație fără argumente și nu tolerez abateri de la obligația fundamentală a oricărui cadru medical: grija față de pacient. Controlul este în desfășurare, iar la finalizarea acestuia vom face public raportul complet. Pacienții trebuie protejați, ascultați și tratați cu demnitate. Nu voi face niciun pas înapoi.