Adolescenții au tendința de multe ori, să fie răi unii cu alţii. Cu toții știm asta și aproape că nu există tânăr care să nu fi fost ţinta glumelor colegilor. Deși hărțuirea de orice fel, fizică sau psihică, a fost interzisă prin legea educației, fenomenul pare că nu poate fi stopat. În cabinetul psihologului, victimele ajung când efectele hărțuirii devin vizibile. Este și cazul, o să o numim Maria, o adolescentă de 15 ani, din Prahova, care a ajuns să facă terapie, după ce a devenit ținta violențelor colegilor pe motiv că…învață prea bine. Pentru ei, succesul fetei a devenit sursă de frustrare.
O altă adolescentă, de 11 ani, din Ploiești, ne-a povestit psihologul clinician Loredana Elena Răcaru, se confruntă cu bullying-ul din cauza greutății corporale, fiind jignită și exclusă tocmai pentru că arată diferit.
Tot în cabinetul Loredanei Răcaru a ajuns și Ioana, o copilă timidă, dintr-o localitate învecinată Ploieștiului. Ioana nu iese în evidență și nu caută atenția celorlalți. Cu timpul, colegii au început să o ignore. Nu o includ în conversații, nu o aleg în activitățile de echipă, iar glumele „nevinovate” despre tăcerea ei au devenit tot mai dese. În scurt timp, sentimentul de excludere s-a transformat într-o formă de bullying emoțional, una tăcută, dar profund dureroasă.
Tudor, în schimb, elev la o școală din Ploiești, la 13 ani este un adolescent aflat de partea cealaltă a baricadei, precizează psihologul.
El îi agresează pe ceilalți colegi verbal sau chiar fizic. Râde de ei, îi provoacă, îi umilește.
„În spatele comportamentului sfidător, se află o profundă nevoie de control și de afirmare.Nu suportă regulile, se revoltă față de autoritate și caută să fie respectat, însă felul în care o face trădează o durere interioară.
În realitate, nu se simte văzut și valorizat. Agresivitatea a devenit limbajul prin care încearcă să își câștige locul într-un grup, să compenseze sentimentul de neputință”, a mai adăugat terapeutul, după ce băiatul a ajuns în cabinetul său.
„Aceste exemple arată cât de fragil este echilibrul dintre acceptare și respingere în grupurile de copii și adolescenți. E esențial să educăm empatia, respectul și curajul de a fi diferit, atât în școli, cât și acasă”, precizează specialistul, care explică, în cadrul interviului de mai jos care este mecanismul prin care un copil devine agresor, dar și traumele pe care le suferă copilul victimă și cum poate fi el ajutat.
În școli, hărțuirea ia forma agresiunii fizice, verbale și relaționale?
Da. În mediul școlar, bullying-ul poate lua mai multe forme. Uneori este vizibil — prin lovituri, împingeri, distrugerea obiectelor personale. Alteori, este mai subtil: jigniri, porecle, ironii, glume repetate pe seama cuiva sau excluderea din grup. Există și bullying relațional, în care un copil este izolat intenționat, marginalizat sau manipulat prin prietenii false. Toate aceste comportamente transmit același mesaj dureros: „nu ești suficient de bun, nu te integrezi”.
Violența poate fi încadrată și ca o formă de bullying?
Da, violența este o formă extremă de bullying, dar bullying-ul nu se reduce doar la violență fizică. El include și agresiuni verbale, umiliri, excludere, zvonuri sau atacuri subtile care afectează emoțional. De multe ori, formele non-fizice sunt chiar mai greu de recunoscut și pot avea consecințe la fel de dureroase. Important este să înțelegem că bullying-ul nu înseamnă doar „bătaie”, ci orice comportament repetat care are intenția de a răni, controla sau umili pe cineva.
Ce efecte psihologice are hărțuirea asupra copiilor care sunt victime?
Efectele sunt profunde asupra stimei de sine, a încrederii și a percepției pe care victima o are despre lume și despre sine. De exemplu: un copil care este agresat în mod repetat ajunge adesea să creadă că „merită” acel tratament, iar acest sentiment de rușine și vinovăție se poate extinde în viața de adult. Pe termen lung, pot apărea anxietate, depresie, izolare socială sau dificultăți în a stabili relații de profunzime, bazate pe încredere. Practic, bullying-ul nu rănește doar emoțional, el modelează felul în care victima se va raporta la ceilalți și la propria valoare.
Pe termen scurt, hărțuirea produce teamă, anxietate și scăderea performanței școlare. Copilul devine retras, tensionat și trăiește cu sentimentul constant că nu este în siguranță. Pe termen lung, efectele pot fi mult mai profunde: dificultăți de relaționare, stimă de sine scăzută, tendința de a evita conflictele sau, din contră, de a reproduce comportamentele abuzive. Adolescenții care trec prin astfel de experiențe pot ajunge să creadă că respingerea și critica fac parte în mod firesc din relațiile cu ceilalți, ceea ce afectează modul în care se raportează la lume, ca adulți.
Cine e de vină pentru comportamentul unui elev agresor? Părinții, mediul familial, anturajul?
Nu putem vorbi despre „vină” în sensul clasic, ci despre cauze. Comportamentele agresive ale copiilor sunt, de cele mai multe ori, un semnal de suferință, de lipsă de siguranță sau de modele emoționale disfuncționale. Un copil care învață că puterea înseamnă control, umilire sau dominare, va reproduce aceste tipare. De aceea, este esențial să lucrăm cu întregul context, familia, școala, grupul de prieteni, pentru a înțelege ce se întâmplă în spatele comportamentului agresiv și cum poate fi schimbat prin limite sănătoase și empatie.
Ce îl determină pe un copil agresor să își găsească una sau mai multe victime în rândul colegilor și să se comporte abuziv? E și el, la rândul lui, o victimă?
De cele mai multe ori, da. Un copil agresor este, în esență, un copil rănit. Poate trăi într-un mediu în care a fost expus la violență, critică, lipsă de afecțiune sau modele autoritare. În astfel de contexte, învață că puterea și controlul sunt singurele forme de siguranță. Bullying-ul devine o modalitate de a-și regla neputința, frustrarea sau rușinea. Asta nu scuză comportamentul, dar ne ajută să înțelegem că sub agresivitate există o durere nerezolvată. Iar intervenția eficientă nu e doar pedeapsa, ci și sprijinul psihologic pentru a-l ajuta să își exprime altfel emoțiile.
Ce tinde să facă un copil hărțuit în școală? La ce acte se poate deda?
Copiii hărțuiți pot reacționa în moduri foarte diferite. Unii se izolează complet, devin tăcuți, evitați, invizibili. Alții pot dezvolta anxietate, tulburări somatice (dureri de stomac, insomnii, dureri de cap). În cazuri mai grave, pot apărea reacții impulsive, agresivitate reactivă sau chiar tendințe autoagresive. Ceea ce este important de știut e că un copil hărțuit rareori cere ajutor direct. De aceea, rolul adulților, părinți și profesori, este să observe semnele subtile și să intervină cu grijă și empatie, nu cu judecată.
Există o anumită vârstă la care intervin mai mult violența fizică și bullying-ul?
Bullying-ul poate apărea la orice vârstă, însă cele mai frecvente perioade sunt preadolescența și adolescența, etape în care copiii caută validare și statut în grup. În această perioadă, nevoia de apartenență este extrem de puternică, iar diferențele (de aspect, performanță, comportament) devin pretexte pentru excludere. Pe măsură ce tinerii cresc, formele de bullying se transformă: de la violență fizică se trece la excludere socială, umiliri publice sau cyberbullying. Totuși, rădăcina rămâne aceeași — nevoia de a te simți important, valorizat, „mai sus” decât altcineva.
Cum poate fi oprit un astfel de fenomen dincolo de campaniile pe hârtie sau orele la clasă?
Hărțuirea psihică și fizică nu dispar doar prin informare, ci prin relație. Copiii au nevoie să simtă că adulții sunt prezenți, disponibili și interesați cu adevărat. Prevenția eficientă începe cu un climat școlar bazat pe respect, încredere și siguranță emoțională. Orele de dirigenție, atelierele de grup sau activitățile în care se pune accent pe empatie pot ajuta, dar cheia este continuitatea. Nu o singură oră despre bullying o dată pe an, ci discuții regulate, implicarea activă a profesorilor și părinților și, mai ales, disponibilitatea de a asculta copiii atunci când semnalează o problemă.
Cât de importantă este implicarea familiei și a profesorilor în combaterea acestor fenomene?
Este esențială. Familia și școala sunt primele două medii care modelează felul în care copilul învață să relaționeze, să gestioneze emoțiile și să își regleze comportamentul. Atunci când părinții și profesorii colaborează, mesajul transmis copilului devine coerent: „nu tolerăm umilința, dar te ajutăm să înțelegi ce simți și cum poți reacționa altfel.” Implicarea înseamnă ascultare activă, limitare fermă a comportamentelor agresive și oferirea unui model sănătos de comunicare și respect. Copiii învață mai mult din ce văd la adulți decât din ce li se spune.
Pedepsele ajută?
Pedeapsa, în sine, rar schimbă comportamentul pe termen lung. Poate opri un gest punctual, dar nu vindecă sursa lui. Ceea ce ajută cu adevărat este înțelegerea contextului și responsabilizarea. Un copil agresor are nevoie să vadă consecințele acțiunilor sale, dar și să învețe alte modalități de a-și exprima furia sau neputința. De aceea, intervențiile educaționale, consilierea psihologică și dialogul sincer sunt mult mai eficiente decât pedeapsa strictă.
De la ce ajung minorii, victime ale acestor fenomene, în cabinetul psihologului?
Copiii care ajung victime ale bullying-ului sunt, de obicei, cei care se diferențiază într-un fel de grupul lor. Poate fi vorba despre felul în care arată, modul în care vorbesc, rezultatele școlare sau chiar personalitatea lor mai sensibilă ori mai retrasă. Într-un colectiv unde empatia și diversitatea nu sunt cultivate, „a fi diferit” ajunge, din păcate, să fie perceput ca un motiv de excludere.
De obicei, în cabinet ajung atunci când efectele bullying-ului devin vizibile: tulburări de somn, anxietate, retragere socială, refuzul de a merge la școală sau scăderea bruscă a rezultatelor școlare. Unii vin trimiși de părinți sau de cadre didactice, alții ajung mai târziu, ca adulți, când își dau seama că poartă încă rușinea și teama din acele experiențe.
Reflectă și o atitudine generală din societatea românească faptul că ne ferim să dezbatem situațiile de violență?
Da, reflectă o mentalitate încă prezentă — aceea că despre violență „nu se vorbește”. Mulți adulți au crescut într-un context în care agresivitatea era normalizată sau ignorată. Iar atunci când evităm subiectul, îl perpetuăm. Avem nevoie de o schimbare de perspectivă: să vorbim deschis despre violență nu înseamnă că o încurajăm, ci că o aducem la lumină, acolo unde poate fi înțeleasă și prevenită. Schimbarea începe cu educația emoțională, empatia și curajul de a nu întoarce privirea.