Cristian Vasile este profesor universitar doctor psiholog în cadrul UPG Ploiești. În esență se descrie ca fiind „doar un om preocupat să înțeleagă mai bine lumea și natura umană”. Un om care spune că a fi profesor înseamnă să fii prezent cu totul. Nu doar cu informația, ci cu umanitatea ta. Să știi când să vorbești și când să taci, când să susții și când să lași pe celălalt să caute singur. Și, poate cel mai important, să nu uiți niciodată că în fața ta nu se află o masă de ascultători, ci persoane. Fiecare cu un potențial care merită văzut, provocat și susținut.
Din articol
Observatorul Prahovean publică, săptămânal, poveștile neștiute ale profesorilor din cadrul Universității Petrol-Gaze Ploiești. Oameni care, dincolo de titulatură, sunt…oameni. Cu bune și rele, cu împliniri și dezamăgiri, cu un suflet pe care prea puțini au răbdarea sau curiozitatea să îl cunoască cu adevărat. Oameni care au acceptat să se deschidă, fără rețineri, mai ales că lor le aparține nobila și importanta misiune de a forma caractere.
Cum v-ați descrie în câteva cuvinte? Cine este omul Cristian Vasile, dincolo de profesie?
Sunt, în esență, doar un om preocupat să înțeleagă mai bine lumea și natura umană. Am avut șansa de-a lucra, de-a lungul timpului, în contexte profesionale variate, de la clinici psihologice până la programe internaționale ale UNHCR, iar aceste experiențe m-au format nu doar ca specialist, ci și ca om.
Practic psihologia clinică și psihoterapia de mulți ani și, în paralel, m-am apropiat și de alte sisteme de înțelegere a ființei umane, cum ar fi medicina vestică, medicina chineză sau artele marțiale, care mi-au oferit o perspectivă integrativă asupra echilibrului interior.
Credeți că familia, prietenii și trecutul dumneavoastră v-au influențat deciziile adultului care ați devenit astăzi?
Cu siguranță, da. Cred că suntem modelați nu doar de alegerile conștiente pe care le facem, ci și de oamenii care ne însoțesc pe parcursul vieții – familia, prietenii, mentorii, dar și momentele-cheie sau încercările personale. Fiecare relație semnificativă a lăsat o amprentă, fiecare experiență a adus o lecție.
În viață ești înconjurat de diferiți oameni și sigur găsești printre ei repere, modele, oameni de valoare. Iar dacă găsești modestia de a-i urma, de a asculta ce transmit – verbal sau nu –, atunci ai foarte mult de învățat, îți stabilești repere și ești provocat să crești. Nu cred că este neapărat un noroc această situație, ci mai degrabă o stare de conștiență pe care alegi să o accesezi sau nu.
„Trecutul, cu toate nuanțele lui, a fost un profesor în sine. Iar eu continui să-l ascult”
Trecutul nu este doar o succesiune de evenimente, ci un spațiu interior care continuă să vorbească despre cine suntem. Dacă ai răbdarea să-l asculți și curajul să-l înțelegi, descoperi în el resurse de reflecție, motivație și sens.
Nu toate experiențele au fost ușoare, dar cred că tocmai cele dificile m-au forțat să caut răspunsuri mai adânci și să îmi rafinez înțelegerea asupra vieții și asupra psihicului uman.
Am învățat devreme că în tăcerea dintre cuvinte se ascund uneori cele mai valoroase mesaje. Am fost atent la ce mi-au transmis oamenii prin felul lor de a fi, prin prezență, prin reacțiile lor – poate chiar mai mult decât prin vorbele rostite. Această deschidere către învățare m-a însoțit permanent și cred că, în timp, a devenit una dintre forțele care mi-au ghidat parcursul.
„Sunt recunoscător celor care, poate fără să știe, m-au influențat profund”
În tăcerea unui gest, într-o discuție aparent banală sau într-un sfat primit la momentul potrivit, am găsit direcții care m-au dus mai aproape de omul care sunt azi.
Citește și: Aura Pătrașcu (UPG): „Am vrut avocat, dar am ales ingineria”
De unde pasiunea pentru psihologie?
Cred că pasiunea pentru psihologie a început cu mult înainte ca eu să fiu conștient că aceasta este o profesie. Aveam 10 sau 11 ani când am descoperit în biblioteca familiei o carte care mi-a schimbat perspectiva: „Noi și eu” de Vladimir Levi. A fost prima dată când am simțit, profund, că în spatele comportamentelor vizibile se află o lume fascinantă, invizibilă, dar accesibilă dacă știi să o observi.
Un an mai târziu, un ofiter psiholog care lucra in ceea ce azi am numi servicii, aflat în vizită la noi ca prieten de familie, a făcut o remarcă despre comportamentul uman. Îmi amintesc și acum uimirea cu care am realizat că există o știință care te poate ajuta să înțelegi, ba chiar să “citești”, oamenii. A fost un moment revelator, care m-a urmărit mult timp.
Într-o perioadă în care psihologia era interzisă în România și cărțile de specialitate se găseau extrem de greu, am avut norocul ca tatăl meu să aducă în casă una-două astfel de lucrări. Pentru mine, acele volume au fost o comoară. Le-am citit și recitit, le-am studiat cu o sete autentică, convins că acolo se află răspunsuri importante.
„Totul a început de la o carte, un om și o bibliotecă”
În mintea mea de adolescent oscilam între medicină și psihologie, dar, în cele din urmă, dupa ‘89, când s-a reluat firul psihologiei universitare în România, m-am aruncat cu toată ființa în studiul psihologiei. Era ceea ce îmi doream cu adevărat.
Interesant este că, ulterior, parcursul m-a dus și spre anumite ramuri ale medicinei, ceea ce mi-a permis să privesc omul dintr-o perspectivă integrativă – o sinteză între corp, minte și mediu. Dar totul a început de la o carte, un om și o bibliotecă. Și de la o curiozitate care nu s-a stins niciodată.
Citește și: Anca Baciu (UPG): „Profesorul trebuie să fie mentor și sprijin”
De cât timp faceți parte din comunitatea UPG Ploiești?
Fac parte din comunitatea Universității Petrol-Gaze din Ploiești și predau de aproape 20 de ani și, de 11 ani, am privilegiul de a activa în calitate de profesor universitar. Încerc, zi de zi, să cultiv în sala de curs nu doar rigoarea științifică, ci și o relație umană autentică, în care cunoașterea se împletește cu empatia și curiozitatea sinceră față de celălalt.
Cei care doresc să știe mai multe despre mine, cred că o pot face doar cunoscându-mă.
De ce ați ales să predați la Universitatea Petrol -Gaze, Ploiești?
Mai degrabă decât o alegere planificată, a fost o întâlnire potrivită într-un moment potrivit. Mă întorsesem în Ploiești, în 2004, după o perioadă intensă de activitate profesională desfășurată în diverse contexte – de la colaborări cu UNHCR în sprijinul refugiaților și implicare în proiecte internaționale, la lucrul în clinici, dar și în cadrul Federației Române de Judo.
Reîntors acasă, aveam idei și energie pentru a contribui la dezvoltarea orașului și a societății locale, inclusiv prin accesarea unor surse de finanțare valoroase. Din păcate, o parte din inițiativele mele s-au lovit de un context politic inert și nepregătit, ceea ce m-a determinat să mă retrag din zona de inițiere a unor proiecte sociale și să mă concentrez exclusiv pe practica profesională.
În 2006, într-o conjunctură favorabilă, domnul profesor Emil Stan, care era în acea perioadă secretar științific al universității (echivalent prorector) și care a fondat Catedra de Științe ale Educației din cadrul UPG, mi-a propus să mă alătur echipei universitare. Am acceptat cu bucurie, dar și cu o condiție clară: să pot continua practica mea profesională în paralel cu activitatea didactică.
A considerat că tocmai acest lucru ar reprezenta un avantaj pentru catedră și pentru studenți – și a avut dreptate. Această combinație între teorie și practică s-a dovedit, în timp, extrem de valoroasă.
Citește și: Profesor UPG, despre siguranța online: „Nu activa ce nu cunoști”
Pentru mine, UPG nu a fost doar un loc de muncă, ci un spațiu în care am putut să aduc laolaltă tot ce acumulasem până atunci: experiență de teren, rigoare profesională, pasiune pentru formare. Și sunt recunoscător că, de atunci, acest drum a continuat.
Există un curent de opinie conform căruia „se învață prea mult“ în școală, în sensul că volumul informației este prea mare pentru elevi și că acesta ar trebui redus. În acest context, se pledează insistent pentru reducerea materiei. Cum priviți această tendință?
Este o întrebare care revine constant în spațiul public și, din punctul meu de vedere, merită tratată cu mult discernământ. Problema nu este atât volumul de informație în sine, cât modul în care aceasta este transmisă, filtrată, pusă în context și, mai ales, înțeleasă de cel care învață.
Astăzi toată lumea pare să aibă o opinie despre educație și mulți cred că știu cum ar trebui să funcționeze sistemul, deși nu au o bază reală pentru astfel de afirmații. Puțini își mai pun întrebări fundamentale, precum: De ce este structurată educația în etape? De ce anumite discipline sunt studiate la anumite vârste?
Acestea nu sunt întâmplătoare. Dacă cineva și-ar aminti, de exemplu, de studiile lui Jean Piaget și de etapizarea dezvoltării cognitive, poate că lucrurile ar fi privite cu mai multă responsabilitate și înțelegere.
Citește și: Alina Prundurel (UPG): „ Mi-am dorit o carieră în Poliție”
De asemenea, în valul acesta de „prea mult”, puțini se gândesc la adevăratul ocean de informații care se revarsă în afara școlii – din mediul online, rețele sociale, media –, un flux constant de stimuli care fragmentează atenția, epuizează capacitatea de concentrare și oferă, în schimb, recompense imediate – mici „injecții” de dopamină.
„Școala nu ar trebui să devină un teren de luptă, ci un spațiu de explorare”
Elevii primesc aceste recompense rapide în mediul virtual. Primesc ei ceva comparabil în sala de clasă? De cele mai multe ori, nu. Și atunci cum putem pretinde să fie motivați, implicați, interesați de un proces care nu mai concurează cu realitatea lor digitală?
În plus, competiția excesivă și comparația permanentă între elevi erodează nu doar motivația, ci și încrederea în sine și sensul învățării. Școala nu ar trebui să devină un teren de luptă, ci un spațiu de explorare, dezvoltare și descoperire de sine.
Așadar, întrebarea reală nu este „se învață prea mult?, ci „sunt condițiile actuale de învățare compatibile cu nevoile și realitățile elevilor de azi? ”. Cred că accentul trebuie pus pe calitate, pe relevanță, pe conectare autentică cu elevul și pe capacitatea sistemului de a-l provoca, nu de a-l copleși.
Cum evaluați starea sistemului nostru educațional din punctul de vedere al raportului profesor-elev, al disciplinei, al respectului, al valorilor, al statutului cadrului didactic?
Din păcate, sistemul educațional românesc este, de peste 30 de ani, într-o continuă peticire. Și nu doar că este peticit, dar peticele folosite sunt, adesea, din materiale complet diferite, incompatibile între ele.
De fiecare dată când se schimbă conducerea Ministerului Educației, noii decidenți simt nevoia să schimbe ceva din ce au făcut cei de dinainte, nu în urma unor cercetări de impact sau a unor studii longitudinale, ci pe baza unei premise simple și politizate: „Ceilalți au greșit, noi venim să reparăm”. Acest model de acțiune fragmentară, fără o viziune coerentă și pe termen lung, a produs o criză de sens și de direcție în educație.
„Respectul pentru profesori a fost erodat treptat”
În plus, intruziunile politice, deciziile luate fără a înțelege originile sistemului educațional sau particularitățile culturale ale poporului român, comparațiile forțate cu sisteme educaționale din alte țări – fără a ține cont de context – au dus la destructurarea treptată a relației dintre profesor și elev. Cadrul didactic a devenit tot mai vulnerabil într-o societate în care toată lumea vorbește despre drepturi, dar foarte puțini își asumă și responsabilitățile.
Nivelul economic al profesorilor a fost multă vreme extrem de scăzut, iar anumite medii – politice sau nu – au alimentat și chiar încurajat tensiuni nejustificate între părinți și profesori, în loc să creeze punți de colaborare. Astfel, respectul pentru profesori a fost erodat treptat, iar educația a ajuns, în multe cazuri, să fie tratată ca un serviciu de consum, nu ca un act de formare profundă.
Îmi pare rău s-o spun, dar ne aflăm într-un punct în care valorile fundamentale ale educației – încrederea, cooperarea, autoritatea morală, respectul reciproc – sunt serios amenințate. Iar în acest context, m-aș adresa retoric executivului și legislativului din România cu o întrebare simplă: Cum îți poți permite să erodezi, cu bună știință sau din neglijență, educația (și sănătatea) unei țări? Dacă acestea se prăbușesc, ce mai rămâne în picioare?
Citește și: Jianu Mureșan (UPG) despre măsurile de austeritate: ”Educația nu înseamnă deficit bugetar”
Ce înseamnă să fii profesor: să știi foarte bine materia, să știi cum să predai sau ambele?
A fi profesor nu înseamnă doar să stăpânești materia sau să cunoști tehnici de predare. Înseamnă să înțelegi că ești, vrem sau nu vrem să recunoaștem, un model. Înseamnă să fii atent nu doar la ceea ce spui, ci și la ceea ce ești, la cum te porți, la ce transmiți prin simpla ta prezență. Studenții – sau elevii – învață adesea nu doar din cuvinte, ci din felul în care te raportezi la lume, la tine și la ei.
Sigur că este esențial să ai o cunoaștere solidă în domeniul tău. Nu poți preda ce nu stăpânești, nu poți inspira încredere dacă nu ești bine așezat profesional. Dar cunoașterea, de una singură, nu este suficientă. Ea trebuie însuflețită, articulată, trăită în relație. Asta presupune să știi cum să predai – cu respect, cu adaptare, cu grijă față de ritmul și stilul fiecăruia.
Un profesor adevărat este și un formator de conștiințe
Fără să devină moralizator, el transmite valori prin tot ceea ce face: prin rigoare, prin echilibru, prin coerență între ceea ce spune și ceea ce trăiește. Este responsabil nu doar pentru ce spune la curs, ci și pentru ce trezește în ceilalți – încredere, curiozitate, simț critic, poate chiar vocație.
Cred că a fi profesor înseamnă să fii prezent cu totul. Nu doar cu informația, ci cu umanitatea ta. Să știi când să vorbești și când să taci, când să susții și când să lași pe celălalt să caute singur. Și, poate cel mai important, să nu uiți niciodată că în fața ta nu se află o masă de ascultători, ci persoane – fiecare cu un potențial care merită văzut, provocat și susținut.
Cum priviți implicarea tehnologiei digitale în procesul predării-învățării?
Tehnologia digitală este, fără îndoială, o resursă valoroasă în educație, dar, ca orice unealtă, contează cum o folosim. Nu sunt împotriva progresului – dimpotrivă, consider că tehnologia poate aduce un plus de accesibilitate, flexibilitate și dinamism în procesul de predare. Poate facilita învățarea individualizată, poate crea contexte interactive și poate stimula interesul acolo unde metodele tradiționale eșuează.
„Tehnologia nu trebuie să înlocuiască prezența vie a profesorului”
Însă, în același timp, cred că există un risc real: acela de a confunda instrumentul cu scopul. Tehnologia nu trebuie să înlocuiască prezența vie a profesorului, relația directă, contactul uman autentic. Ea trebuie să fie un sprijin, nu un substitut. O predare făcută exclusiv prin ecrane, algoritmi și platforme, oricât de bine calibrată ar fi, pierde ceva esențial: vibrația prezenței, energia emoțională, spontaneitatea.
Citește și: Emil Pricop (UPG): „Inteligența artificială trebuie înțeleasă”
Un alt aspect important este că elevii și studenții de astăzi trăiesc deja în medii profund digitalizate, unde totul se întâmplă rapid, fragmentat, cu recompense imediate. Școala, dacă vrea să rămână relevantă, trebuie să înțeleagă acest mediu și să-l folosească inteligent, dar și să-i compenseze excesele – să redea sensul așteptării, al efortului, al reflecției.
În concluzie, tehnologia are locul ei, dar cheia rămâne discernământul. Trebuie să ne întrebăm nu doar ce putem face cu ea, ci mai ales ce merită făcut și ce riscăm să pierdem dacă ne bazăm exclusiv pe ea. Educația are nevoie de echilibru între digital și uman, între eficiență și profunzime.
Cum arată relația ideală între profesor și student? Cum sunt studenții de astăzi, mai ales din punctul de vedere al unui fin psiholog?
Relația ideală dintre profesor și student este, în esență, una profund umană, construită pe respect autentic, încredere reciprocă și o dorință comună de a crește. Nu este o relație de subordonare, ci una de influență, de modelare fină, în care profesorul nu impune, ci inspiră, iar studentul nu doar primește, ci colaborează, întreabă, provoacă. Este o relație vie, care cere prezență reală, nu doar fizică, ci și emoțională și intelectuală.
Din păcate, trăim într-o perioadă în care această relație este adesea distorsionată de medii artificiale, în special de spațiul virtual. Lumea digitală a creat o formă de conectare care, paradoxal, uneori ne deconectează profund unii de ceilalți. Studenții pot deveni captivi într-un tip de interacțiune rapidă, superficială, în care lipsesc nuanțele, subtilitățile, vibrația contactului direct.
Asta adaugă o doză de falsitate sau, cel puțin, de filtrare excesivă a prezenței reale. De aceea, profesorul trebuie să lupte astăzi nu doar cu ignoranța, ci și cu neatenția cultivată digital, cu absența atenției susținute și cu nevoia continuă de stimulare.
„Studenții dea zi caută experiență rapidă, dar, în adânc, tânjesc după profunzime”
Pe de altă parte, în cultura noastră românească, relația profesor–student are o tradiție bogată, dar și unele poveri istorice. A existat, mult timp, o raportare aproape ierarhică, în care profesorul era considerat infailibil, iar studentul trebuia să „asculte”. Am depășit, în mare parte, acest model, dar nu l-am înlocuit întotdeauna cu ceva coerent. Uneori se alunecă în cealaltă extremă – un soi de familiaritate fără fond, care diluează rolurile și încurcă valorile.
Studenții de azi sunt, în mod evident, altfel. Sunt mai conectați la tehnologie, mai expuși la diversitate, dar și mai vulnerabili la instabilitate interioară. Îi simt, de multe ori, fragmentați – cu multe întrebări, dar puține repere. Au o nevoie acută de validare și de sens, dar nu mai au răbdarea pentru proces. Caută experiență rapidă, dar, în adânc, tânjesc după profunzime.
Pentru mine, relația ideală profesor–student este una în care profesorul nu doar oferă conținut, ci și susține, ascultă, oglindește, provoacă. Este acel spațiu în care studentul se simte văzut, dar și responsabilizat. Unde poate crește, dar și unde i se cere să participe activ la propria formare. Iar profesorul nu încetează nici el să învețe, din această relație.
Citește și: Anca Baciu (UPG): „Profesorul trebuie să fie mentor și sprijin”
Cât de important era ca și la UPG Ploiești să fie înființată specializarea Psihologie? Cum comentați faptul că toate cele 50 de locuri cu taxă au fost ocupate? Se are în vedere o extindere?
„Înființarea specializării Psihologie la UPG Ploiești a fost, din perspectiva mea, nu doar importantă, ci și o reparație istorică”
Încă de acum 15 ani am încercat să propun acest demers, dar, la acea vreme, conducerea universității nu a fost tocmai deschisă spre această direcție. A trebuit să treacă timp, să se schimbe mentalități și contexte, pentru ca proiectul să poată deveni realitate.
Faptul că s-au ocupat imediat toate cele 50 de locuri disponibile arată nu doar un interes academic, ci și o nevoie reală în comunitate. Psihologia nu este o disciplină de nișă – este o ramură esențială pentru societate, pentru sănătatea mintală a individului, pentru echilibrul colectiv. Iar faptul că această specializare există acum în orașul meu, este o mare bucurie personală și profesională.
Probabil că și poziția mea națională și internațională a contribuit la consolidarea acestui proiect. Sunt membru al American Psychological Association (APA), afiliat al British Psychological Society (BPS), și președinte al International Society for Applied Psychology (ISAPSY). Această recunoaștere profesională, alături de susținerea unei echipe motivate, a înclinat balanța în favoarea înființării unei specializări care să respecte standarde academice serioase.
Un alt element important este componența echipei: avem profesori care sunt și practicieni activi, ceea ce înseamnă că studenții primesc nu doar cunoștințe teoretice, ci și o perspectivă aplicată, vie, ancorată în realitate. Exact cum se întâmplă și în medicina universitară, acest tip de abordare face diferența în formarea unui profesionist.
Se are în vedere extinderea programului, dar o vom face cu grijă, cu respect pentru calitate și pentru specificul comunității. Vrem să creștem, dar temeinic. Cu programe relevante, cu baze de practică bine dezvoltate și cu o viziune clară pe termen lung. Psihologia la UPG nu este doar un pariu câștigat – este începutul unei construcții care, sperăm, va avea impact durabil.
Citește și: Cristina Iridon (UPG): „ Am vrut să fiu medic neurochirurg”
Ce aţi schimba la sistemul actual de învăţământ?
Dacă ar fi să vorbesc despre schimbare, nu m-aș referi neapărat la ajustări de suprafață – materii, calendare, proceduri –, ci la o schimbare de paradigmă. Cred că sistemul de învățământ are nevoie, mai întâi, de o resetare a sensului său profund: Ce fel de oameni vrem să formăm? Pentru ce fel de lume? Cu ce fel de valori și repere?
Aș începe cu o viziune clară, coerentă și asumată, construită nu în funcție de ciclurile politice, ci în funcție de realitățile sociale, culturale și psihologice ale acestei țări. Avem nevoie de un sistem care să nu mai funcționeze pe baza fricii, a conformismului și a uniformizării, ci pe baza curiozității, a discernământului și a responsabilității individuale.
„Aș schimba accentul de pe învățarea mecanică pe înțelegere și aplicabilitate”
Aș introduce o pedagogie care valorizează gândirea critică, creativitatea, colaborarea și sănătatea emoțională. Și nu doar la nivel declarativ, ci cu instrumente și formări clare pentru profesori, cu spații reale pentru dialog și reflecție în școală.
Aș încuraja autonomia școlilor și a profesorilor – cu condiția ca aceasta să fie dublată de pregătire și asumare profesională serioasă. Centralizarea excesivă, combinată cu lipsa de responsabilizare reală, este una dintre marile frâne ale sistemului actual.
Și, nu în ultimul rând, aș schimba statutul profesorului. Nu doar din punct de vedere economic, ci și ca poziționare socială. Un profesor valorizat, sprijinit și respectat va construi generații mai solide, mai echilibrate. Fără un corp profesoral puternic, nu putem vorbi despre reformă reală în educație.
Aveți vreun sfat care nu ține neapărat de școală pentru tinerii din prezent? Vreun sfat pe care vi l-ați da și dumneavoastră?
Cred că dacă ar fi să ofer un sfat tinerilor de azi – și, în același timp, să mi-l ofer și mie celui de acum 20 sau 30 de ani – ar fi acesta: Nu te grăbi să te definești prea repede. Lumea de astăzi împinge foarte mult spre etichete rapide, spre comparație permanentă, spre performanță afișată. Dar dezvoltarea profundă are nevoie de timp, de tăcere, de introspecție. Nu e nicio grabă în a deveni, dar e esențial să fii sincer cu tine în fiecare etapă.
„Tinerii să nu confunde succesul cu zgomotul din jur”
Aș spune tinerilor să își permită să se caute, să nu se teamă de întrebări fără răspuns, să nu confunde popularitatea cu valoarea reală. Să învețe să stea cu ei înșiși, să își cultive discernământul și să nu-și piardă capacitatea de mirare. Și mai ales, să nu confunde succesul cu zgomotul din jur. Uneori, cele mai valoroase reușite sunt cele despre care nu vorbește nimeni.
Citește și: Claudia Niculae (UPG): „Pasiunea e de la tata”
Mi-aș spune mie, dacă m-aș putea întoarce în timp, să am mai multă încredere în proces. Că unele răspunsuri vin când ești pregătit, nu când le vrei cu orice preț. Și că nu trebuie să fii tot timpul „în formă” ca să fii valoros. E în regulă să te oprești, să greșești, să reevaluezi. Atât timp cât rămâi în dialog sincer cu tine, ești pe drum.
