Cristina Iridon este conferențiar doctor universitar, director al departamentului Filologie, din cadrul UPG Ploiești. Un om modest, un om transparent, pentru care biblioteca personală reprezintă o adevărată „cetate”, chiar dacă provine dintr-o familie modestă, cu părinți fără studii superioare, dar care au impulsionat-o să meargă pe drumul cunoașterii. Cristina Iridon a vrut să fie medic. A existat, însă, un om, care i-a arătat că misiunea ei este alta.
Observatorul Prahovean va publica, săptămânal, poveștile neștiute ale profesorilor din cadrul Universității Petrol-Gaze Ploiești. Oameni care, dincolo de titulatură, sunt…oameni. Cu bune și rele, cu împliniri și dezamăgiri, cu un suflet pe care prea puțini au răbdarea sau curiozitatea să îl cunoască cu adevărat. Oameni care au acceptat să se deschidă, fără rețineri, mai ales că lor le aparține nobila și importanta misiune de a forma caractere.
Cum v-ați descrie în câteva cuvinte?
C.I.: Cu toate că am peste 30 de ani de învățământ, nu-mi place să vorbesc despre mine. Cred că mai bine o pot face studenții, absolvenții sau colegii mei, care, mulți dintre ei, mi-au fost studenți. Unii dintre ei îmi spun că sunt mână de fier în mănușă de catifea, pentru că reușesc să îmbin echilibrul cu fermitatea, alții că port pe cap coiful lui Ahile, fiind mai degrabă înclinată către lectio difficilior și o structură monolit, întrucât nu-mi place vorba cu dublu tăiș. În afară de acestea, sunt un om împlinit profesional și personal pe care îl bucură firescul, simplitatea vieții și armonia interpersonală, un profesor dedicat meseriei, tenace și destul de sever, dar și cu simțul umorului.
Când v-ați întâlnit cu cărțile? Ce lecturi v-au marcat de-a lungul vârstelor? Ce cărți citiți astăzi?
C.I.: Întâlnirea dintre mine și cărți s-a produs la vremea copilăriei, apoi a continuat în adolescență și nu s-a mai întrerupt vreodată. Fiind din generația ceaușeilor, nu aveam alt refugiu pe atunci, în afara cărților. La televizor și radio erau numai emisiuni dedicate partidului, tovarășului și tovarășei. Și atunci, cărțile erau singurii prieteni care te încurajau când erai trist, îți deschideau ferestrele speranței, nu te trădau când aveai gânduri contradictorii și mai ales nu te turnau nimănui.
La început, devoram scrierile lui Jules Verne, apoi romanele de capă și spadă ale lui Alexandre Dumas, cărțile autorilor canonici din literatura română sau universală, impuse de lecturile suplimentare, apoi tot ce îmi cădea în mână. Astăzi citesc pentru a aduce informații noi cursurilor pe care le predau (literatură comparată), pentru diferite teme de cercetare sau de plăcere.
Ce reprezintă Biblioteca în viața dvs.? Ce înseamnă cărțile și lectura în formarea și devenirea dvs.?
C.I.: Biblioteca este cetatea mea, locul care deține tezaurul formării mele, locul în care sunt aliniate volume de beletristică, de critică sau studii științifice. Fără lecturi multiple nu aș fi fost omul de astăzi și nu aș fi avut capacitatea de a înțelege diferite resorturi ale vieții.
Ce v-a determinat pe dumneavoastră să deveniţi profesor, să-i învăţaţi pe alţii cum să înveţe? A fost, la un moment dat, în viaţa dumneavoastră, poate, o cotitură, poate o persoană, poate un moment care a fost definitoriu?
C.I.: Deși prima mea opțiune de carieră a fost medicina, pentru că visam să devin neurochirurg, am avut parte de o întâlnire providențială care mi-a schimbat fundamental traseul. Responsabil de această cotitură a fost profesorul și criticul literar Ion Bălu, pe care l-am avut profesor și mentor.
Profesorul Bălu, plăcerea de a citi, dorința de a evada din cadrul industrializat al societății comuniste într-o lume a culturii, a civilizației, a armoniei dintre bine, adevăr și frumos au fost factorii determinanți care mi-au schimbat total traseul.
Mă fascinau orele de limba și literatura română susținute de profesorul Bălu, pentru că era o bibliotecă ambulantă care, pe lângă informația extrem de ordonată și sintetică din programă, ne oferea niște digresiuni culturale de excepție, care ne copleșeau, încântau și ne îmbogățeau cu fiecare oră; era totodată de o severitate deosebită, dar și de o obiectivitate nemaintâlnită.
Lângă o notă de doi punea fără să clipească o notă de zece, dacă meritai. Am devenit profesor datorită domniei sale, dar și grație unor profesori de marcă pe care i-am avut la Universitatea București și i-aș aminti aici pe Gabriela și Petru Creția, pe Iancu Fischer, pe Dan Slușanschi, pe Eugen Cizek sau pe Liviu Franga etc.
Pe lângă cunoștințele pe care mi le-au împărtășit, am furat de la magiștrii mei și meserie. Am încercat la rândul meu să fac materia predată, cât mai accesibilă (și aici mă refer la Limba latină), cât mai actualizată și interesantă prin diferite studii și cercetări (și aici am în vedere Literatura comparată)
Credeți că familia, prietenii și trecutul dumneavoastră v-au influențat deciziile adultului care ați devenit astăzi?
C.I.: Familia mea a fost una modestă. Părinții mei nu au avut studii superioare, dar m-au îndemnat să aspir mai sus și m-au susținut așa cum au putut. De la tata am moștenit fermitatea, iar de la mama, pe care am asociat-o întotdeauna cu Vitoria Lipan, pentru că era harnică și avea un fler deosebit în a cunoaște firea oamenilor, am moștenit tenacitatea și optimismul.
Filologia este cea care ne deschide altă lume: o lume a cărţii, o lume a cunoaşterii. Mi se pare că tehnologia în viaţa noastră ştirbeşte un pic din din ceea ce a reprezentat în trecut cartea în sine. Ce părere aveți?
C.I.: Într-o lume în care Științele umaniste au pierdut terenul în fața domeniilor prioritare ca psihologia sau tehnologia digitală, deși acestea nu se exclud unele pe altele, a te apleca în continuare asupra frumuseții, simplității și în același timp complexității cuvântului, unitatea lexicală în baza căreia se face comunicarea și se realizează deschiderea către orice domeniu al cunoașterii, constituie în ziua de astăzi o îndrăzneală nemăsurată, un hybris de sorginte greacă, pe care puțini curajoși și-l asumă.
Sunt onorată să fiu între acești curajoși. Dacă vreți să mă refer însă la tehnologie, aceasta nu poate fi considerată că știrbește din ce reprezenta în trecut cartea, ci vine în ajutorul pasionaților de lectură prin cărțile electronice sau bazele de date pe care ni le oferă, prin accesul rapid la informația de pe tot mapamondul, prin platformele educaționale pe care le putem folosi pentru a ne face predarea mai atractivă.
De ce ați ales să predați la UPG Ploiești și nu la o altă universitate mai centrată, să spunem așa, pe disciplinele umaniste?
C.I.: Când am terminat Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din Universitatea București, atât profesorul Iancu Fischer, cât și profesorul Dan Slușanschi mi-au propus să merg să dau concurs la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj. Am fost încântată și onorată de această propunere dublă.
Am terminat studiile universitare în iunie 1993, iar postul urma să fie scos la concurs la finalul lunii ianuarie 1994. Până atunci, nu puteam sta acasă pe spinarea părinților. Am dat în iulie 1993 examen de titularizare (am făcut parte din prima promoție care nu a mai căpătat repartiție, ci a trebuit să dea concurs), am luat 9.50 și post la Colegiul Național Mihai Viteazul din Ploiești. În toamna lui 1993, am început și colaborarea cu Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești unde se autorizase specializarea Limba și Literatura română – Limba și Literatura engleză, și, în aprilie 1994, am dat concurs de preparator la UPG.
Am rămas până în 1998 la plata cu ora și la liceu unde am avut satisfacții deosebite, pentru că am avut numeroși elevi participanți la olimpiadele de Limba latină, faze locale, județene și naționale, de unde s-au întors cu premii și mențiuni.
Prin urmare, am avut parte de o altă cotitură, am renunțat la Cluj și am rămas în Ploiești pentru a fi și mai aproape de părinți și nu am regretat niciun moment, pentru că am avut satisfacții personale și profesionale și am întâlnit oameni deosebiți.
Cum vă simțiți acum, uitându-vă în urmă la toate lucrurile pe care le-ați realizat cu forțe proprii?
C.I.: Am bucuria lucrului bine făcut.
Cum arată relația ideală între profesor și student? Cum sunt studenții de astăzi?
Relația dintre profesor și student trebuie să fie un drum cu dublu sens în care ambele instanțe să fie interactive. Profesorul livrează cunoștințe, model comportamental și empatie, dar la rândul lui are nevoie să se alimenteze permanent din aceleași constante livrate de studenții săi.
În felul acesta se stabilește o relație win – win. Mulți dintre studenții de azi ne oferă surprize extrem de plăcute, pentru că nu se limitează doar la a veni la școală și a participa la cursuri și seminare, ci participă la diferite manifestări științifice cu teme de cercetare originale și foarte interesante, mai ales într-o perioadă când ispita ajutorului dat de inteligența artificială este din ce în ce mai mare.
Ei rămân niște borne ale dorinței de cunoaștere și de depășire a propriilor limite care îi motivează și pe ceilalți mai puțin temerari sau mai delăsători.
Mai sunt astăzi studenții dvs., mai ales că vorbim despre filologie, aplecați să citească o carte în formatul clasic, să simtă mirosul hârtiei și să se delecteze răsfoind paginile unei cărți?
C.I.: Da, unii dintre ei rămân loiali nevoii de a simți paginile scrise, de a savura mirosul de tiparniță proaspătă sau de hârtie care a supraviețuit trecerii vremii, dar eu îi încurajez să apeleze și la formatul electronic al cărții. Într-o lume a vitezei în care tempus irreparabile fugit, a avea acces la o carte, fie că o împrumuți de la bibliotecă, o cumperi de la librărie, sau o descarci de pe internet este un câștig.
Mai e valabilă vorba aceea că „dacă ai terminat filologie, poți face orice în viaţă”?
Eu cred că un om care iubește cuvântul, raportându-mă la etimologia termenului de filolog, nu poate să nu aibă succes în viață și poate face orice își propune. Chiar dacă în domeniul Limbii și Literaturii a fost o perioadă în care au fost puține posturi titularizabile, pentru cei care își doresc o carieră didactică, lucrurile încep să se mai schimbe.
În plus, un absolvent de Filologie care dobândește niște competențe lingvistice de calitate poate lucra în domeniul resurselor umane, poate deveni traducător, referent literar, poate lucra în case de cultură, la edituri, la reviste, în mass-media, la școlile de limbi străine (foarte multe dintre școlile de limbi străine din Ploiești sunt conduse de absolvenți de ai noștri), poate fi curator muzeal, își poate continua studiile doctorale.
Am avut absolvenți care au impresionat prin profesionalismul lor, fie că au susținut doctoratul la București, Cluj, Sibiu sau Constanța. În plus, stăpânirea cuvintelor în formă și sens îți oferă capacitatea de a sintetiza și analiza informația multiplă, diversificată și de multe ori alterată pentru a putea rămâne un pol al cunoașterii, decenței și moralității.
Mai țineți legătura în prezent cu foștii studenți? Este important pentru dumneavoastră acest lucru?
C.I.: Am avut plăcerea să particip la numeroase inspecții de grad I, în calitate de președinte, dar mai ales de coordonator. Mulți dintre absolvenții mei mi-au făcut onoarea de a mă alege drept coordonator, ceea ce mi-a demonstrat că legătura stabilită între mine și ei în timpul studiilor de licență sau masterale făcute la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești a fost și a rămas una de durată.
În timpul acestor întâlniri formale, am constatat cu emoție și mare bucurie cât de frumos s-au dezvoltat personal și profesional, cât de apreciați sunt în colectivele din care fac parte, cum au devenit la rândul lor formatori de conștiințe, și am încă o dată sentimentul lucrului bine făcut.
Aveți vreun sfat care nu ține neapărat de școală pentru tinerii din prezent? Vreun sfat pe care vi l-ați da și dumneavoastră?
C.I.: Sfatul meu adresat tinerilor și după care eu însămi mă călăuzesc este o reformulare a unui principiu etic: prin tot ce fac pentru ei să nu aducă vreun prejudiciu altuia și prin tot ce fac pentru alții să nu-și aducă vreun prejudiciu lor.