Loialitatea este rară în fotbal. Însă, există oameni pentru care dragostea față de club trece dincolo de trofee, oferte sau vremuri grele. Unul dintre acești oameni este Octavian Grigore -Tavi, jucător emblematic și antrenor dedicat la Petrolul Ploiești, care a scris, timp de aproape cinci decenii, istoria galben-albaștrilor.
Din articol
De la mingea de plastic din copilărie, la trofeul Cupei României, de la promovări spectaculoase, la falimente dureroase, de la jucător la antrenor, povestea lui Tavi Grigore este, fără exagerare, una dintre cele mai autentice file din istoria fotbalului românesc.
Octavian Grigore rămâne un simbol viu, al devotamentului absolut față de un singur club – Petrolul Ploiești. Ani de istorie personală și profesională se împletesc cu destinul unei echipe pentru care „galben și albastru” înseamnă mai mult decât culori, înseamnă spirit, identitate și sacrificiu.
Cariera de jucător
A evoluat ca fotbalist, doar la Petrolul Ploiești, fiind un exemplu de fidelitate.
În total are 519 meciuri și 74 de goluri în campionatele interne, toate pentru Petrolul Ploiești.
A debutat la 17 ani în divizia B, marcând în victoria 3-1 contra Metalului Plopeni (27 sept 1981)
A înscris din nou în primul său meci din Divizia A la data de 7 august 1982, 2-0 cu Corvinul Hunedoara.
În prima divizie a strâns 442 de meciuri și 52 de goluri – cele mai multe pentru un petrolist pe prima scenă.
A câștigat Cupa României în 1994–95 cu Petrolul (finala 1-1, 5-3 la lovituri de departajare cu Rapid București.
A fost selecționat de 6 ori la Naționala de tineret a României (U21).
Selecționat la Petrolul la vârsta de 10 ani
L-am provocat la o conversație de suflet. Nu pentru statistici, ci pentru memorie. Nu pentru glorie, ci pentru spirit. O poveste scrisă cu sufletul, de mine, atunci când am stat de vorbă cu legenda fotbalului ploieștean Tavi Grigore. O poveste pe care sincer eu, îmi doresc să o lecturați și dumneavoastră cu nostalgie, cu bucurie și cu speranță. Speranța că acele zile frumoase le vom retrăi odată cu amintirile care nu mor niciodată. Amintiri legate de zilele în care cu „tranzistorul” la ureche ascultam „Fotbal Minut cu Minut” a lui Domozină, Ghițulescu, și al nostru concitadin Dan Voicilă și de stadioane pline unde microbiștii umpleau veche arenă „Ilie Oană”.
Fie că eram la „matineu”, sau în Cupele Europene, de fiecare dată ajungeam la stadion cu câteva ore înainte pentru a fi sigur că găsesc un loc. Așa a fost odată!
Primii pași, de la mingea de plastic la visul în galben-albastru.
„Prima minge a fost din plastic. Cu ea am spart geamuri, dar și barierele care stau între vis și realitate.”
Așa începe povestea lui Tavi Grigore, pe străzile din Urlați, într-o vacanță de vară în care fotbalul era totul. Copil premiant și dedicat studiului, a fost selecționat de Clubul Petrolul la doar 10 ani, dintr-un grup de 40 de puști. A dat goluri, a atras privirile și a început o poveste care avea să dureze o viață.
Cum arăta o zi de vară pentru tine la 10 ani ?
O zi de vară era o zi de vacanță, în primul rând. Vacanță însemnând o zi fără să fiu nevoit să-mi fac temele, pentru că una dintre condițiile impuse de părinți pentru a face fotbal de performanță, era foarte clară, anume de a menține nivelul de școlarizare la standarde de top. Ca o paranteză spun, cerința părinților mei s-a revăzut apoi în ceea ce a înseamnat acumularea mea de cunoștințe următoare, faptul că am terminat o facultate iar ulterior am făcut mai multe cursuri de specialitate legate de fotbal. Le mulțumesc pentru acestea.
Ai avut vreun idol? Cine te-a făcut să visezi că o să fii fotbalist? Dridea? Dobrin?
Eram fascinat de generația care câștigase titlul cu Petrolul. Frații Dridea, Mihai Mocanu, Costică Moldoveanu, Petrică Dragomir… niște eroi pentru noi, copiii. Mergeam la stadion cu tatăl meu și-i priveam cu admirație. Petrolul era pentru mine vârful fotbalului prahovean. Mi-am dorit din copilărie să joc doar aici, să joc doar pentru Petrolul. Visul meu a fost să mulțumesc spectatorii fără să știu la momentul respectiv că o să joc foarte mult pentru această echipă.
Cum a fost prima zi la juniorii Petrolului?
A fost o selecție organizată de Nea Florică Mogea, așa era cunoscut Gheorghe Florea. Cred că eram peste 40 de copii. Am prins o zi bună, am marcat câteva goluri și profesorul a ales să se uite spre mine. A fost în vara lui 1974, aveam 10 ani. De atunci, a început totul.
În anul 1981, ai debutat la echipa de seniori. Cum a fost ziua în care te-ai văzut pe foaia de joc?
Să debutezi și să dai gol la 17 ani… Nici nu puteam visa la mai mult. Campionatul 1981-1982. Primul meci a fost cu Metalul Plopeni, unde am și înscris. Am câștigat, a fost 3-1 pentru noi, unul dintre goluri l-am înscris eu, altul fiind marcat de Nicolae Toporan. Aveam 17 ani. A fost un moment extraordinar. Mă uitam la foaia de joc și nu-mi venea să cred. După ani de juniorat, iată-mă în prima echipă. Îmi tremurau picioarele, dar și inima mi-era plină. Emoții uriașe. A fost o zi de neuitat.
500 de meciuri în galben și albastru
A urmat o carieră construită din loialitate și verticalitate. Peste 500 de meciuri în galben și albastru, fără să îmbrace vreodată alt tricou. Trei promovări, meciuri europene, retrogradări dar și triumfuri înălțătoare. Niciodată nu a plecat, deși a avut oferte și din țară, și din străinătate.
„Am considerat că acolo unde ești respectat și iubit, rămâi. Petrolul a fost a doua mea casă. Nu m-au interesat câștigurile rapide. M-a interesat stabilitatea și onoarea.”
Ești unul dintre puținii jucători care tot timpul au îmbrăcat doar tricoul galben-albastru. Ce înseamnă, pentru tine Petrolul Ploiești?
Petrolul Ploiești nu este doar un club. Este o stare de spirit. Este căminul în care am crescut. Am venit la 10 ani și acum, la 61, încă sunt legat de el. Este mai mult decât fotbal, poate identitate, onoare, spirit. Este viața mea!
Luptele nevăzute din vestiar și din suflet
Tavi nu a fost genul de jucător vedetă. Nu era cel mai strălucitor, nici cel mai tehnic, dar era esențial. A jucat în fața unui public exigent, un public care știa fotbal, care venea cu trei ore înainte la stadion.
Am prins meciuri matinale în Liga a doua la ora 11, cu tribune pline de la 9 dimineața.” – îmi spune fotbalistul ce a îmbrăcat în toată cariera lui același tricou.
A fost acea perioadă a anilor 1981-1989 când Petrolul era numită „ABBA”, adică divizia A, apoi divizia B pentru că așa se numeau la momentul respectiv ligile de fotbal și tot așa. Cum era în momentul promovării?
Așa este, Petrolul în acea perioadă și-a căpătat această denumire de „ABBA” datorită fluctuațiilor de poziții pe care a avut-o între cele două divizii. Petrolul Ploiești a promovat în 81-82, după care doi ani de zile am jucat în prima ligă, am retrogradat, în 84-85 s-au jucat din nou în liga a doua, cu promovare din nou, direct. Au urmat apoi doi ani de primă ligă, am retrogradat din nou, iar divizia B, și din nou promovare în 88-89.
Ai trecut prin promovări, retrogradări, ai jucat în cupele europene…
Au fost trei promovări, și mă bucur că de fiecare dată am avut posibilitatea să contribui cu ceva la aceste succese. Am avut șansă. Acum, ca fost antrenor al echipei și fost conducător al clubului, mă gândesc la anii ce au trecut, mă gândesc că cei care au gestionat clubul au făcut bine, au păstrat nucleul de jucători tineri care aveau perspectivă să joace în prima ligă și datorită acestui lucru Petrolul a putut face față provocărilor coborând în liga a doua, dar a avut puterea de a reveni imediat.
Cum era o zi de meci în anii ’80-’90? Cum erau acele zile?
Zile pline de emoție. Spectatorul ploieștean e cunoscător, exigent și pasional. Nu era ușor să joci sub presiunea lui. Uneori veneai după accidentări, nu erai în formă. Dar în tricoul Petrolului nu ai voie să te scuzi. Era o onoare, dar și o povară dulce.
Ieșeam să vedem starea terenului și rămâneam impresionat de mulțimea de oameni care erau în tribune. Am prins vremuri când stadionul Petrolului avea pistă, se puneau bănci acolo, se ajungea chiar până la nivelul gazonului. Să joci la Ploiești cu peste 15.000 de spectatori pătimași. În tribună era un vulcan care erupea la fiecare ocazie a echipei, la fiecare șansă de a marca, să nu mai spun cum era la victorie.
Peste 500 de meciuri pentru Petrolul
Ai îmbrăcat tricoul galben-albastru în peste 500 de meciuri. Ce a însemnat asta pentru tine? Cum ai trăit acest lucru?
Emoție. Cel puțin primele meciuri cu emoție, probabil și pe cele ultime. La ultimele meciuri nu îmi propusesem să mă retrag, dar așa a fost. Întotdeauna am avut gândul și mentalitatea de a încerca să fac tot ce pot în tricoul Petrolului, ca să mulțumim prin joc și prin rezultat, suporterii.
Tavi rămâne același om modest. Este foarte echilibrat. Nu-i plac cuvintele mari, le evită. Am studiat cariera profesională, am căutat, am răscolit prin arhive…Greu am reușit să găsesc un interviu acordat de omul Octavian Grigore. Probabil simplitatea, educația primită de la părinții săi, caracterul său…
Printre gânduri și întrebările mele, a strecurat ușor în treacăt o bucățică din anii copilăriei. Anii în care termina orele de școală, fugea 4-5 km către „rata” care ajungea la Ploiești pentru a ajunge la antrenament și apoi drumul de retur. Nu se termina aici ziua. Repeta sau învăța pentru a doua zi la școală. Mi-a povestit cu ton abia perceptibil despre programul lui din acele zile. Poate o parte dintre noi avem urechi de auzit…
Cert este un lucru, cu Tavi stai de vorbă mult, este o plăcere. Dar să nu întrebi foarte multe despre omul Octavian Grigore. Uneori și tăcerea spune ceva. La Tavi este normalitate să asculți printre gânduri…
Patru generații, o singură inimă
Octavian Grigore a traversat patru generații la Petrolul Ploiești.
Sunt 50 de ani în care pe sufletul lui Tavi Grigore scrie Petrolul Ploiești. Care a fost cea mai frumoasă generație pe care ai întâlnit-o, cu cine ai rămas prieten?
Nu am avut niciodată conflicte în vestiar. Am fost un coleg bun. Încă păstrez legătura cu mulți dintre ei. Am fost o familie. Eu consider că am fost un coleg bun și un om de echipă cu toți colegii mei, cu care am împărțit vestiarul. Am rămas în relații foarte bune cu foștii mei coechipieri și nu numai. Am jucat alături de nume grele: Toporan, Simaciu, Butufei, Cojocaru, Haralambie, Cozarec, Ștefănescu, Cizmaru, Marcel Catinca, Cristian Ene, Ruse, Popa, Pitulice, Mocanu, Mitică Jipa, Bălăceanu, Costel Lazar, Nicu Lazar, Daniel Chiriță, Vivi Răchită, Preda, Leahu, Abăluță, Zafiris, Cristi Vlad, Mihalache, Onuț. Viorel Libiu, Pancu, Ion Toma, Bratosin, Gabi Călin, Eugen Baștină, Grama Marian, Pârlog, Smoleanu, Andreicuț, Toader Adrian. Lista e lungă. Și nu e doar o listă de coechipieri, ci de frați de vestiar. Totodată vă rog să îmi permiteți să cer scuze celor pe care poate din greșeală nu i-am menționat și Dumnezeu să îi ierte pe cei care nu mai sunt printre noi.
Momentul care nu se uită: Finala Cupei României 1995
Într-o carieră ca o epopee, apogeul a fost Finala Cupei României cu Rapid. Tavi zâmbește. Își reamintește cu plăcere acele momente. A fost poate momentul de glorie ca fotbalist, a fost rezultatul unei munci de peste 10 ani de la debutul său. Ce poate fi mai frumos!
A fost momentul culminant. Am fost printre cei care executau penalty-uri după antrenamente. În finală, am fost desemnat și am înscris. A fost trofeul muncii de-o viață. O echipă uriașă în față, dar o inimă mai mare de partea noastră. Când privești bara, timpul spune că doar un univers tot mai mic rămâne în jurul tău.
În cariera ta, ai jucat acea finală celebră cu Rapid, ați câștigat la penalty-uri. Ai fost unul dintre marcatori. Ce a însemnat pentru tine acel meci câștigat, acel gol pe care l-ai înscris?
Să câștigi un trofeu este un lucru unic într-o carieră. Felicit pe toți cei care au reușit să câștige Campionate și Cupe ale României, pentru că reprezintă o satisfacție imensă și o împlinire a muncii pe care o faci zi de zi.
Pentru mine a venit acest trofeu, ca o încununare a muncii pe care am depus-o.
Referitor la acest aspect, eram un grup de jucători care executau loviturile de la „punctul cu var” după antrenamente. Am fost desemnat să fac parte dintre cei care le executau și am acceptat. Am considerat că poate sunt mai stabil emoțional decât o parte dintre colegii mei. Mi-am asumat riscul, am executat, am înscris și clar că m-am bucurat pentru faptul că am reușit să câștigăm un trofeu cu o echipă foarte bună cum era Rapid la acea vreme.
A înscris. A simțit mingea de la punctul cu var, cum spun fotbaliștii. A sărit în brațele colegilor. În tribune suporterii au izbucnit în urale, iar Tavi a lăcrimat… A văzut Cupa României din nou la Ploiești!Tavi era deja jucător matur, călit. A dus presiunea pe umeri și a adus trofeul în vitrina clubului. Pentru oraș. Pentru suporteri. Pentru clubul care îi era a doua casă.
Căderea, renașterea și lupta pentru identitate
Am vorbit de lucruri frumoase. Din păcate ne întoarcem și la lucruri mai puțin plăcute. A urmat o perioadă mai puțin bună pentru clubul ploieștean. De la fuziuni contestate și falimente dureroase, până la renaștere cu ajutorul suporterilor și revenirea în prima ligă, Petrolul Ploiești a trăit o adevărată epopee fotbalistică.
Tavi Grigore a fost omul care a pus osul la treabă și a luat-o de la zero.
În sezonul 2002–2003, Petrolul Ploiești reușea o promovare spectaculoasă în Liga I, sub comanda antrenorului Octavian Grigore. Echipa era formată majoritar din tineri jucători promițători, cu o medie de vârstă de doar 21 de ani. Dar bucuria avea să fie de scurtă durată.
În vara lui 2003, fuziunea forțată dintre Petrolul și Astra Ploiești, orchestrată sub tutela autorităților locale, avea să distrugă identitatea tradițională a clubului. Sub pretextul unui „proiect fotbalistic comun”, a fost creat un club nou, fără istoria Petrolului, fără siglă, fără suflet.
Locul Petrolului în Liga I a fost cesionat, iar mulți dintre jucătorii tineri care obținuseră promovarea Gabi Paraschiv, Irimia, Savu, Cernea, Darius Badea, Panait și alții au fost înlăturați. Câțiva au reușit să se impună la alte cluburi, demonstrând că au fost victime ale unei decizii administrative, nu ale lipsei de valoare.
2003–2010 ani de confuzie, identitate estompată și declin
Clubul rezultat din fuziune a suferit constant din lipsă de coerență și sprijin popular. Suporterii Petrolului nu s-au regăsit în noua entitate. Astra Ploiești a devenit Astra Giurgiu și s-a mutat la Giurgiu, iar Petrolul a continuat sub diverse forme, pierzând însă claritatea brandului. Chiar dacă echipa a mai avut prezențe în ligile superioare, fără identitatea originală și fără sprijinul fanilor adevărați, clubul părea o navă fără direcție.
Tavi, ce ne spui de acea perioadă cu fuziunea?
Din punctul meu de vedere, a fost o nerealizare. Am reușit cu o echipă de tineri în care media de vârstă era undeva la 21 de ani să obținem o promovare, ca apoi o parte dintre ei să nu se mai regăsească în lotul comun format din cele două echipe. Și-au găsit locul în alte echipe, cum a fost cazul lui Gabi Paraschiv care a plecat la Iași și ulterior a făcut performanță la Oțelul Galați.
Alții precum Panait, Darius Badea, Preda, Fodor, Cernea, Cătălin Grigore, și-au demonstrat valoarea în echipe din prima ligă.
2010–2016 – Ultimul drum înainte de faliment
Petrolul a revenit în centrul atenției în perioada 2011–2013, când a promovat din nou în Liga I și a început să atragă atenția prin investiții, stadion nou și jucători importanți.
Dar gloria nu a durat. Din 2014, au început problemele financiare. Clubul a intrat într-o spirală a datoriei și a gestiunii defectuoase. În 2016, FC Petrolul a fost declarat oficial în faliment. Un club istoric al fotbalului românesc dispărea de pe hartă.
Renașterea: Petrolul 52, clubul suporterilor
Printre fondatori s-au numărat nume importante: Octavian Grigore, frații Dridea, Camil Oprișan, Haralambie, Gabi Călin Edy Iuhasz, Liliac și mulți alții. Alături de ei, galeria a fost elementul cheie în reconstrucție.
Echipa a pornit din Liga a 4-a Prahova, în anul 2016, sub motto-ul:
„Petrolul nu moare niciodată”. – Jucătorul cu prezență doar la o singură echipă aproape că nu plânge când îmi spune aceste cuvinte!
Tavi ce ai decis ?
Atunci am luat decizia împreună cu un grup de colegi, mai mulți în primă fază, după care am rămas 10 membri fondatori și cu grupurile de suporteri care s-au alăturat proiectului să mergem pe un ONG înființat, Petrolul 52.
Spiritul a fost cel care ne-a călăuzit. A contat foarte mult ajutorul suporterilor, faptul că nu muncești în zadar, și cel mai important că uniunea există. Tradiția clubului merge mai departe!
Nu vreau laude. N-am nevoie. Sângele de petrolist a curs prin toți cei implicați.
2017–2022 Ascensiunea din ligile inferioare
Cu promovări succesive, Petrolul Ploiești, a trecut de la Liga 4 la Liga 3, apoi Liga 2, sub comanda lui Octavian Grigore. Suporterii au fost prezenți în număr mare chiar și în meciurile cu echipe comunale.
Visul nu dispăruse niciodată, doar aștepta un nou început, sunt cuvintele lui Tavi.
În sezonul 2021–2022, Petrolul a reușit promovarea în Liga I, revenind oficial în elita fotbalului românesc după șase ani de la faliment.
A venit perioada de promovare de la Liga a 4-a, ai avut o ascensiune spectaculoasă, ai adus Petrolul acolo unde îi este locul. Ce ne poți spune despre viitorul echipei?
Nu mai fac parte din foștii membri fondatori, am ieșit din structura de conducere a clubului. Acum sunt doar suporter. Din punct de vedere sportiv putem spune că este loc de mai bine, că la nivelul posibilităților reale ale clubului este un lucru meritoriu că Petrolul este încă în prima Liga. La nivel de organizare și mai ales financiar, nu m-a interesat să intru în date concrete vis-a-vis de implicare dar se pare că ceea ce scrie presa este adevărat. Sunt ceva probleme legate de datorii financiare. Îmi este teamă să nu ajungem din nou la episodul 2016. Sper ca actuala conducere să evite o nouă dramă. Petrolul merită stabilitate și un plan pe termen lung. Să creștem jucători, să intrăm în Europa, să fim respectați.
Dacă mâine Petrolul ți-ar cere să revii pe bancă, ai accepta?
Am răspuns prezent ca antrenor în Liga a 4-a, în Liga a 3-a, Liga a 2-a, nu am avut șansă să antrenez Petrolul în prima ligă. În momentul acesta, cred că cei care sunt acum pe bancă gestionează destul de bine situația la club și sunt convins că o să facă o treabă frumoasă în continuare.
L-am întrebat, la final, cum și-ar rezuma viața în galben și albastru. 50 de ani. Un singur club. Octavian Grigore a zâmbit: Loialitate!
Dacă ai ajuns până aici, ai citit povestea unui om care nu a trădat niciodată, care a construit.
A respirat, a căzut, a ridicat și iubește Petrolul. Octavian Grigore a fost, este și va rămâne un simbol al unei generații de oameni care au jucat cu sufletul.
Povestea lui Tavi Grigore este un manifest de loialitate.
Loialitate nu este doar un cuvânt. Este biografia discretă și nobilă a lui Octavian Grigore.
Pentru că amintirile frumoase rămân întotdeaauna, la finalul acestui material un fragment din meciul Finala Cupei României la fotbal – 1995.
