Romeo-Mihai Ștefan a crescut cu handbalul în sânge, apoi drumul spre arbitraj a fost mai degrabă o continuare a pasiunii sale de-o viață. Regretatul profesor Ioniță Valeriu l-a descoperit pe când era elev în clasa a VIII-a și i-a dat rolul de coordonator în echipă, locul unde avea să învețe ce înseamnă responsabilitatea. De atunci și până astăzi, handbalul a rămas pentru el o a doua viață. Nu a devenit mare jucător, nu a prins podiumuri ca handbalist, dar a câștigat ceea ce poate fi mai important: o educație riguroasă, prieteni loiali și o pasiune care nu s-a stins.
Din articol
Urmăriți la finalul acestui material un scurt interviu video cu Romeo-Mihai Ștefan.
Astăzi, la 50 de ani, Romeo-Mihai Ștefan este arbitru internațional, cu peste două decenii de experiență la cel mai înalt nivel. Împreună cu partenerul său Bogdan Stark, formează unul dintre cele mai longevive și respectate cupluri de arbitri din Europa. Au condus meciuri în Liga Campionilor, la Campionate Europene și Mondiale, în săli unde fiecare decizie poate aprinde tribune de zeci de mii de oameni.
A format generații de copii, a adus arbitri tineri către performanță și a rămas legat de comunitatea sa, convins că „handbalul nu înseamnă doar victorie și înfrângere, ci și educație, caracter și respect”.
Am stat de vorbă cu Romeo (Țuțu așa cum îl știu mulți ploieșteni și nu numai ) într-o dimineață de vară, în biroul său de la sediul Asociației Județene de Handbal Prahova (AJH). A urmat un dialog cald, așezat, cu un om care crede că performanța începe în minte, se continuă în inimă și se confirmă în pașii mici, disciplinați, pe care îi faci zi de zi.
„Nu există arbitraj perfect. Greșeli se fac în orice meci. Important este să nu fie greșeli majore, să nu fie decizii care să schimbe soarta unei echipe. Linia roșie pe care nu aș trece-o niciodată este aceea de a influența un rezultat. Arbitrajul înseamnă corectitudine. Cel mai bun trebuie să câștige pe teren”, mărturisește Romeo Ștefan.
Copilăria și prima minge
Ca orice băiat, a încercat tot ce i-a stat la îndemână: fotbal, baschet, șah, tenis, chiar și înot. Dar adevărata atracție a venit din energia sălilor de handbal. Ritmul rapid al jocului, contactul, inteligența tactică, l-au fascinat. Totul a început cu un gest simplu dar hotărâtor, când profesorul Ioniță Valeriu l-a văzut pe adolescentul firav și i-a pus o minge de handbal în mână.
„Aveam un fizic mai șubred, așa că m-a pus în centru. Din momentul ăla nu am mai ieșit din planul lui tactic. A crezut foarte mult în mine, și până în ultima clipă am avut o relație ca de tată și fiu cu el”, își amintește Romeo.
În ziua în care ți-a pus mingea în mână, ți s-a lipit de ea?
Da, din momentul acela, handbalul a devenit a doua mea viață. Profesorul Ioniță (Vică, pentru cei ce l-au cunoscut) nu era doar un antrenor exigent, era un pedagog care știa să clădească caractere. O notă mică la școală putea însemna pierderea antrenamentului, iar micile recompense, glucoză după efort, o pereche de adidași la început de sezon, erau motivații uriașe pentru niște copii din anii ’80.
Ne-a făcut oameni. Toți colegii mei s-au realizat în viață, chiar dacă n-am prins podiumuri ca juniori. Asta era adevărata performanță.
Romeo și generația sa
Romeo își amintește cu nostalgie de echipa lui de juniori.
„Am avut o generație bună, am prins 3–4 turnee finale, dar niciodată podiumul. Totuși, majoritatea colegilor mei au reușit în viață: medici, directori, antreprenori. Asta a contat cel mai mult. Atmosfera după antrenamente era plină de entuziasm. Profesorul știa să cultive bucuria jocului. Eram un copil ca toți ceilalți, cu vise mari. Îmi plăcea să fiu pe teren, să simt mingea, să fiu parte din echipă. Nu eram vedeta care marca zeci de goluri, dar eram prezent și foarte disciplinat. Handbalul mi-a format caracterul, chiar dacă am înțeles repede că drumul meu nu va fi cel al marilor jucători”.
Nu a fost însă jucătorul care să confirme. A evoluat la nivel de juniori, acolo unde a învățat disciplina, respectul pentru echipă și frumusețea sportului.
„Handbalul mi-a fost alfabet. Mi-a arătat ce înseamnă să crești cu reguli, dar și cu libertatea de a încerca”, îmi spune Țuțu.
Primul fluier, prima responsabilitate
În adolescență, Romeo și-a dat seama că viitorul ca jucător nu îi va aduce performanța visată. Mulți în locul lui ar fi abandonat sportul. El însă a căutat o altă cale de a rămâne în joc. Drumul spre arbitraj a venit firesc, dar și cu o ruptură. Tatăl său, maistru, voia să-l vadă inginer însă Romeo a ales o facultate tehnică și a renunțat la cariera de jucător.
„Poate a fost bine, poate rău, dar așa a fost să fie. Am făcut un curs de arbitri și acolo l-am întâlnit pe domnul Dorin Purică. A fost mentorul meu. Îi datorez enorm. Îl sunam după fiecare meci să-i spun ce-am greșit și ce-am făcut bine. Credea în mine mai mult decât credeam eu însumi”.
Primele delegări au fost la nivel local. Meciuri de juniori, apoi ligi inferioare. Acolo s-a călit, între părinții aprinși în tribună, antrenorii temperamentali și copiii care învățau regulile jocului. Treptat, și-a format un stil ferm, calm, echilibrat. Din acel moment, viitorul era clar, handbalul rămânea parte din viața lui, dar prin fluier, nu prin goluri.
„Am vrut să rămân în sistem. Mie handbalul mi-a dat totul. N-am ales drumul de antrenor, dar arbitrajul mi-a oferit o altă perspectivă, la fel de fascinantă”.
Cuplul Stark – Ștefan, o frăție pe viață
În 2002, a început o colaborare care avea să devină legendă în arbitrajul european: perechea Bogdan Stark – Romeo-Mihai Ștefan.
„Bogdan îmi este ca un frate. Am stat cu el mai mult decât cu soția mea. Am trăit împreună momente bune și grele. Când tatăl lui a murit, am fost lângă el. Când eu am avut probleme, el a fost lângă mine. Suntem mai mult decât colegi, suntem frați”, spune Romeo cu emoție.
Ce înseamnă să funcționezi în cuplu atâția ani?
Arbitrajul este ca o familie. Mai sunt și certuri, dar pentru că suntem doi oameni raționali, știm întotdeauna să cedăm când este nevoie. Relația asta ne-a ținut împreună și ne-a dus în vârful Europei. Bogdan este mai mult decât colegul meu, este parte din viața mea.
Europa din arbitraj
De la primele jocuri arbitrate în Prahova, Romeo a ajuns să conducă meciuri care au scris istorie în handbalul european: Barcelona – Rhein Neckar Lowen, finala Super Globe din Qatar 2015 între Füchse Berlin și Veszprem, finala mică a Campionatului European 2014, Spania – Croația.
„Am câteva sute de meciuri internaționale, dar fiecare are povestea lui. Meciul Barcelona – Nettelstedt a fost o luptă pe muchie de cuțit. Am avut și finala Super Globe, unde Füchse Berlin a revenit senzațional în fața lui Veszprem. Sunt amintiri care nu se șterg niciodată”.
În februarie 2025, el și Bogdan Stark au fost delegați la partida Benfica Lisabona – Ystad IF (Suedia), în European League.
„A fost o atmosferă extraordinară. După meciul nostru, în același complex s-a jucat și Benfica – Monaco la fotbal, iar suporterii s-au mutat direct dintr-o sală în alta”, mi-a povestit Țuțu.
Care este cel mai greu lucru de gestionat când tribunele sunt fierbinți?
Cel mai greu este autocontrolul. Emoțiile există întotdeauna. Dar atunci intervine colegul tău de cuplu, care te ajută să treci peste un moment dificil. Este ca într-un dans, trebuie să ai încredere totală.
Lecții de etică și autocontrol
„Nu există arbitraj perfect, nu există jucător perfect. Greșelile sunt inevitabile. Important este să nu fie greșeli majore în momente decisive. Una este o eroare în minutul 14, și alta e o greșeală la minutul 59:50, la egal, care schimbă soarta jocului”, se destăinuie Romeo.
Care este „linia roșie” peste care nu ai trece niciodată?
Niciodată nu aș schimba soarta unui joc. Nu m-aș compromite. Cel mai bun trebuie să câștige pe teren, nu să decid eu prin fluier.
Romeo, hai să facem un joc. Suntem la finalul unei partide de campionat mondial. Scorul este egal și după reprizele de prelungire. Urmează loviturile de la 7 metri, care sunt decisive pentru desemnarea campioanei. Urmează 5 întrebări cu răspuns direct și scurt.
Cea mai frumoasă sală din Europa?
„Paris-Bercy”
Un antrenor dificil și cum ai construit respectul cu el?
Xavi Pascual. Își pregătea meciurile și în funcție de arbitri. Ne studia cum arbitrăm. În România, respectul îl port lui Gheorghe Tadici – cu bune și cu rele, valoarea rămâne.
Spune-mi un nume de handbalist celebru pe care îl vei respecta toată viața?
Nikola Karabatic. Pentru mine rămâne o emblemă. Greu de arbitrat, dar respectul pe care i-l port este enorm.
Ce ți-ai spune ție, celui care a pornit la drum în 2003?
Ține-ți privirea la linia de nouă metri… și mintea la oameni.
Trei cuvinte pentru meseria ta.
Rigoare. Empatie. Curaj.
Lecții pentru tineri și arbitrajul românesc
Dacă ai avea 10 minute cu fiecare junior din Prahova, ce i-ai spune?
Să muncească și să creadă în ei. Talentul este 10%, munca 90%. Și cel mai important – răbdarea. Fără răbdare, se pierd.
Unde vezi arbitrajul românesc în următorii cinci ani și ce îi lipsește acum?
Arbitrajul românesc este unul dintre cele mai bune din lume. Am avut generații de cupluri puternice. Problema noilor generații este lipsa răbdării trec rapid peste etape și se pierd. Dar sunt convins că arbitrajul românesc va rămâne în top mondial. Avem teren fertil pentru a crește arbitri valoroși.
Vorbind despre handbalul nostru feminin, pot spune ca avem una dintre cele mai puternice echipe din Europa, imediat după Ungaria.
Proiecte de viitor
„Am început să organizăm Cupa Prahovei pentru juniori IV, dar vrem să extindem competițiile. Copiii întreabă mereu: «Când mai jucăm?» Fără competiție, nu pot crește sportivii, antrenorii sau arbitrii. Prioritatea mea este să dezvolt un cadru unde să joace și să evolueze. Nu creăm doar jucători, ci și caractere. Școala românească de handbal are istorie, are prezent și, sunt convins că are și viitor. Depinde de noi să nu pierdem ceea ce am construit”.
Fluierul ca simbol al echilibrului
De la prima minge primită de la profesorul Ionită, până la finalele europene arbitrate alături de Bogdan Stark, povestea lui Romeo e construită pe aceleași valori: muncă, răbdare și respect.
„Peste cinci ani, mi-aș dori să scrieți despre mine că am rămas același om dedicat handbalului. Să ne revedem și să putem spune că handbalul este mai sus sau, cel puțin, acolo unde era”. Au fost cuvintele de final ale arbitrului de talie europeană, mondială, Romeo Mihai Ștefan cu care Prahova se mândrește.
Fluierul pe care îl ține în mână e mic, dar are o putere uriașă. Pentru unii, e doar un semnal sonor. Pentru Romeo-Mihai Ștefan, însă, e simbolul echilibrului, al deciziilor asumate și al pasiunii care l-a purtat de la Ploiești în sălile de sport ale Europei.
Privind în urmă, Romeo nu regretă că nu a devenit jucătorul vedetă. A scris altfel istorie, prin corectitudine, prin calm, prin prezență. A purtat arbitrajul ploieștean pe marile arene ale lumii și a demonstrat că performanța nu înseamnă doar goluri, ci și echilibru, respect și responsabilitate.
