Sunt părinte. De două ori. Și vreau să-ți spun că te înțeleg, mai tinere părinte. Te văd acum la primele zile sau luni cu bebelușul tău și mă faci să-mi amintesc perfect cum am fost și eu la începutul acestui drum. Momentul când mi-am văzut pentru prima dată copilul și am simțit un mega sentiment de mândrie față de el pentru că făcuse deja o mare ispravă, aceea de a veni pe lume, a fost cel mai frumos sentiment de pe lume.
După ce am ajuns acasă și zilele și nopțile au căpătat alt sens decât acela pe care îl știam până atunci, și toată viața noastră a fost întoarsă cu capul în jos, m-am trezit în scurt timp, într-un carusel amețitor în care nu mai știam ce primează: adaptarea copilului lângă noi părinții și a noastră cu el, alimentația, igiena, sănătatea lui, timpul petrecut cu soțul, grija viitorului, propriile dureri fizice și propriile temeri etc.
Primele luni din viața ei, recunosc că am fost chiaună. Am avut norocul deosebit ca fie-mea să aibă colici. Nu prea știam ce fac, când fac pentru că plângea nenicule… Țineam un caiet lângă mine în care notam la ce oră i-am dat să mănânce pentru că odată ce adormeam la loc nu mai știam dacă mă trezisem, la ce oră sau dacă îi dădusem lapte… nu mai știam mare lucru. Durerile fizice și nesomnul erau “tortura” perfectă. Și așa ne-am distrat primele vreo patru-cinci luni.
În tot acest timp, aveam momente când simțeam că mă sufoc și că mă ia cu amețeli fără să am vreo problemă de sănătate. Am realizat atunci că temerile, lipsa odihnei, faptul că ieșisem din circuitul oamenilor mari și intrasem în liga juniorilor, durerile de toate felurile, ajunseseră să-și înfășoare tentaculele parșive din ce în ce mai strâns pe grumazul meu. Dar mai ales temerile: dacă al meu copil s-ar îmbolnăvi – ce aș face?, dacă îi e prea cald sau prea frig, dacă laptele nu e suficient, poate din cauza asta plânge, dar dacă durerile astea de burtă nu-s doar colici, dacă bunica îl învață prea mult în brațe, dacă n-o să-i fie bine, dacă….
Șirul interminabil al lui „dacă” era cea mai grea povară pe care o dusesem până atunci. Fiecare tremur provocat de „dacă” mai săpa un șanț în mine prin care putea curge nestingherită NEsiguranța. Și mă făcea să mă simt obosită, nervoasă, frustrată, mică, atât de atentă și totuși nu suficient de plină de resurse pentru a rezolva totul. Era o presiune uriașă.
Când n-am mai putut să respir, am înțeles ceva: ajunsesem pe fundul sacului. Nimic nu-mi plăcea, nimic nu mă mulțumea. Aveam momente când îmi venea să urlu deși nu aveam nici un motiv extern. Mă certam cu toți din jurul meu, oboseam din nimic, vedeam totul gri spre negru. Și atunci am simțit că am de luat o decizie. Și-am încercat să fiu pragmatică, să mă detașez o vreme de emoțiile care mă stăpâneau. Simțeam că dacă voi face asta, voi putea sa rescriu povestea.
Și primul gând, prima piesă din puzzle, care m-a ajutat, a fost o învățătură a unei prietene bune care este psiholog: teoria părintelui suficient de bun. Nu vei fi niciodată părintele perfect pentru simplul motiv că nu există. Dar, poți fi întotdeauna părintele suficient de bun pentru acest copil. În esență, eu am înțeles că mă pot elibera de uriașa presiune pe care, fără să-mi dau seama, mi-o pusesem în cârcă, aceea de a fi un părinte perfect. Și ușor, ușor am început să diger această idee.
Nu de tot, nu vă imaginați că scăpasem de ceilalți „dacă”. Erau prea mulți și-mi susurau în urechi zi și noapte.
Apoi, am avut marele noroc de a întâlni un medic extra-ultra deosebit. Foarte la curent tot timpul cu informații din domeniul ei, dar mai ales foarte stăpână pe ea și foarte dispusă să împărtășească informații legate de creșterea copiilor cu părinții. Încrederea și informațiile pe care mi le-a dat această femeie, au fost pentru mine au fost o bază solidă pe care am putut să construiesc mai departe. Atunci când știi că la orice potențială problemă de sănătate a copilului, ai un medic riguros, care caută cauza și nu doar tratează simptomele și nu sare cu sacoșa de medicamente pe el, și care te avertizează cumva ce urmează în episodul respectiv de boală, știind astfel la ce să se aștepti… e deja un plus enorm. Deci încă un mare „dacă” detensionat.
După cele patru-cinci luni de colici, alăptat etc, începusem să mai prindem niște somn (nu de la Hale cum glumea doctorul cu noi) și brusc am început să vedem viața altfel. Eram ca-n Sims, jocul unde îți crești personajele. Bifam ceva pe la odihnă, pe la alimentație, pe la ieșiri în aer liber, ceva mai multă încredere în noi ca părinți, mai dispăruseră durerile fizice, eram pe drumul cel bun. Prinși în procesul de creștere a copilului și cel al lui „dacă”, uitasem că suntem oameni, că avem și noi nevoile noastre pentru a funcționa. Și că în toată agitația asta, lipsea un lucru esențial: să ne relaxăm, să ne bucurăm de ceea ce făcusem împreună.
Am realizat pentru prima dată că pierdusem un sentiment uriaș din inimă. Mândria de care vă povesteam la început. Regăsind acel sentiment, am realizat că sunt îndrăgostită iremediabil de fie-mea. Dacă până atunci dormitam pe unde prindeam și mă trezeam în plânsete de copil, acum simțeam nevoia să mă trezesc înaintea ei și s-o văd cum doarme, s-o amușin cum zic eu. Mă simțeam deja altfel.
De-abia atunci am realizat cine mi-a fost cel mai mare ajutor tot timpul. Fusese lângă mine tot timpul și învățase la fel de greu noul rol: soțul meu. Și dacă ar fi să vă invit să învățați ceva de la un alt părinte, ar fi să vă tratați partenerul de viață ca pe un părinte cu simțiri, temeri, drepturi egale. Uneori chiar mai egale ? decât ale voastre ca mame. Și descoperirea mea a fost că tatăl este cel mai important om din casă. El este cel care te prinde ca mamă în cădere, căci mamă care nu simte că pică din când în când, nu am întâlnit încă. Și dacă mama e bine, se poate ocupa și de bebeluș. El te poartă, te scutură, te alintă, te ajută, te înțelege. Și nu va face mereu aceste lucruri minunate dacă nu înveți să i le ceri frumos, pentru că și el trebuie să se acomodeze în noul rol, și el își schimbă programul, și el aleargă capiu după toate cele dintr-o casă, și el se duce la serviciu după o noapte de nesomn și el are temerile lui legate de “to provide” etc. Sunteți împreună în această experiență.
Atunci când realizezi că nu există eu sau tu și suntem NOI în rolul de părinți, ai mai câștigat o bucățică de fericire. Când și tu ca tată dai ce ai ei mai bun în rolul ăsta, eu te înțeleg și tu mă înțelegi. Am trecut amândoi pe acolo, am simțit amândoi drumul ăsta. Știu despre ce vorbești și știi despre ce vorbesc eu.
Și foarte important, el împreună cu tine, poate ține departe de tine bunicile, mătușile, prietenii de familie și toți cei care doresc să te învețe de bine: că așa se face, că așa nu se face, că așa scrie la cartea de parenting, că Facebook, că Internet etc. El îți spune că voi formați o familie, voi trei atunci și acolo, ca cel mic o să fie ok, că tu ești o forță care va trece cu bine peste toate durerile și temerile, că împreună veți fi ok cu deciziile pe care le luați voi doi. Și același lucru ar fi frumos să-l faci și tu când poți. Cu atât mai mult respect am pentru femeile sau bărbații care sunt nevoiți să-și crească copiii singuri. Voi sunteți o forță… și mai forță!
Și aici realizez că am omis primul om care m-a ajutat enorm în rolul de mamă. De fapt, nu l-am uitat, doar că n-am realizat imediat că ea a fost primul om care mi-a dat cel mai important sfat din viața mea de părinte: Ai încredere în instinctul tău de mamă! Mulțumeesc Magdaa!
Nu realizezi din prima că-l ai, nu știi cu ce se mănâncă, nu știi la ce e bun. Dar când îl descoperi ești Jackie Chan, Bruce Lee și Dalai Lama la un loc. Te izbește fix în frunte! Știți când e copilul mârâit și simți că ceva e în neregulă și după juma de zi e blană cu febră? Sau când te trezești cu câteva secunde înainte ca el să înceapă să plângă? Sau când, cunoscându-l atât de bine, anticipezi că o să-și ia o trântă fără că nimeni altcineva să observe momentul? Ei bine, atunci ești pe INSTINCT mood!
Și mood-ul ăsta te cam ține, o viață și încă ceva! E legătura ta cu copilul tău! E ceva unic, pe care doar tu îl poți simți până în cel mai adânc colțișor al inimii. Și nu dă niciodată greș dacă știi să-l deosebești de frică.
De-asta NU sunt eu întru totul de acord cu rețetele de creștere a copiilor, cu modelul nu știu care sau cu metoda nu știu care, sau cu parentingul. Una la mână pentru că punându-ți copilul într-o cutiuță (cea cu probleme de comportament de exemplu), cred că-l îndrumezi într-acolo punându-i o mare ștampilă pe frunte doar pentru că e la modă nu știu ce model educațional. Bașca, nu suntem toți psihologi. Invitația mea, tinere părinte, este să-ți cureți mintea de frici, de acel urât și rău „dacă”, să-ți construiești o familie frumoasă pentru a da o sevă bună copilului tău și să-ți descoperi copilul cu tot pachetul cu care vine el.
(În pachetul familial e inclusă și buni, care va avea un rol important mai târziu. Ea/ele este/sunt rădăcina din care crește micul pomișor. Oricât de nasoală, învechită, cicălitoare îți pare, copilul tău are rădăcinile adânc înfipte acolo. Acceptând-o și integrând-o, poate într-un rol limitat uneori, mai generos alteori, validezi în ochii copilului o rădăcină sănătoasă, din care și el se dezvoltă.)
Să nu încerci sa-l îndeși într-un tipar: cel al copilului care mănâncă diversificat prea devreme sau prea târziu, cel care știe să scrie la trei ani sau nu, cel care e politicos și cel care e năzdrăvan, cel care face sport și cel care nu face sport etc. Orice fel de tipar îl limitează, iar ție îți creează un obicei prost, acela al comparației exagerate cu alții. El/ea este valoros indiferent cu cine îl compari vreodată.
Și vă mai spun să fiți hoți: să furați pentru copiii voștri doar informațiile care vă folosesc din toate mediile posibile. Să discerneți atunci când sunteți ghidați către calitatea de consumator, când cineva nu vă învață lucruri minunate fără un scop: de ex. cei care fac cursuri de parenting.
Permite-mi să fiu sceptică atunci când cineva vă invită să rezolvați probleme inexistente ale copilului și vă spune că e un curs gratuit de parenting. Când ați primit ultima dată ceva de calitate gratuit? Și sunteți dispuși să vă catalogați copiii drept defecți doar pentru că acești “specialiști” știu să apese butonul lui „dacă”.
Dacă al meu copil are și el probleme de comportament, că e neascultător? Da, este neascultător, pentru că este copil. Voi ați fost iconițe când erați mici? Întrebați-vă părinți dacă ați uitat cum erați! Vor fi milioane de modele de urmat, milioane de metode de învățare, milioane de persoane mai sigure pe ele care îți vor da senzația că știu meseria asta de părinte mai bine decât tine.
Pentru copilul tău, doar TU ești TOTUL. Dacă vă puteți bucura de cât mai multe momente petrecute frumos cu ai voștri copilași, scuturați de frică și cu inimile deschise, înseamnă că sunteți printre cei mai norocoși oameni de pe pământ.
