Șefa de promoție a unui liceu din Arad a avut un discurs la festivitatea de premiere care a pus cărțile pe masă privind inadecvarea sistemului actual de educație.
Prima persoană care a susținut-o public pe Iulia, a fost un profesor: Marcel Bartic, profesor de istorie.
“O tânără absolventă a unui liceu din România, șefă de promoție, a avut un discurs la festivitatea de premiere în care a expus slăbiciunile sistemului nostru de învățământ.
A avut un discurs coerent, curajos și bine articulat. Le-a mulțumit profesorilor ei dar a afirmat că școala a învățat-o să mintă și că este o instituție care își asumă meritele în cazul unor rezultate bune, dar nu-și asumă responsabilitatea în caz de eșec.
Ce-a primit în schimb?
O ploaie de înjurături. Comentarii agresive, jignitoare, până dincolo de limita suportabilului. Acuzații că nu învață (deși a vorbit în calitate de șefă de promoție). Că a învățat pe banii statului, ca și cum statul ăla ar avea bani din alt sistem solar nu tot de la noi, plătitorii de taxe și impozite. Că denigrează învățământul românesc. Plus multe altele, imposibil de reprodus.
E greu de dus un asemenea val de hate. Irațional. Sălbatic. Brutal. Mai ales pentru o tânără care n-a făcut altceva decât să-și expună, elegant și civilizat, un punct de vedere…“
Textul integral aici: Dragă Iulia, mă numesc Marcel Bartic, sunt profesor și îți mulțumesc
De ce are Iulia dreptate?
Cine are copii de școală vede, simte și înțelege că ei nu se duc la școală curioși și provocați să descopere lucruri, ci din obligație. Da, știu că sună dur, dar la vârste fragede învață obligativitatea cu repercursiuni grave din partea tuturor adulților din viața lor. Dacă nu face bine la școală, un copil riscă să: fie admonestat de învățător/profesor, să fie învinuit că nu e suficient de bun, de atent sau de interesat de materii, să fie exclus și comparat. În afară de cei care învață mai bine pentru că au o capacitate de memorare foarte bună, și știți că sunt rari, câțiva într-o clasă, majoritatea copiilor trebuie să învețe de foarte mici să mimeze că se descurcă. La vârsta școlii primare și gimnaziale, toate aceste bife din partea adulților au valoare de sentință. Adică, dacă un adult îi indică unui copil că e “defect”, că nu corespunde așteptărilor lui ca învătățor pentru că e leneș, dezinteresat, delăsător etc, copilul înțelege clar că așa este. Dacă un adult care are atâta forță și putere în comparație cu el, spune asta, înseamnă automat că este adevărat.
Atunci când și părintele întărește ceea ce spune învățătorul/profesorul, sentința rămâne definitivă și irevocabilă.
Cine n-a greșit niciodată, să arunce primul piatra
Totul se așază pe credința românească de generații că nu avem voie să greșim. Ești slab, neadaptat, leneș, dezinteresat, delăsător dacă greșești. Mi-au trebuit 45 de ani de existență în această țară și mintea unui învățător cu adevărat prolific (învățătorul copilului meu), ca să pot asimila această informație. E ok să greșești! Nu e normal să-ți dorești să fii perfect pentru că perfecțiunea pur și simplu nu există.
Nu doar că e ok să greșești, este absolut firesc. Doar greșind învățăm cu adevărat. Doar trecând emoțional prin anumite stări pe care consecințele comiterii greșelii ți-o produc în creier, poți să asimilezi pe termen lung informația care te ajută ca data viitoare să greșești mai puțin sau chiar deloc. Interdicția de a greși înseamnă automat pentru un copil concluzia, fără echivoc, că el este neuniform și că toți ceilalți sunt ok.
În aceste condiții, asimilarea informațiilor de la școală pentru o bună părți dintre acești copii aproape că nu mai are sens.
Pentru că emoțional ei trăiesc în două lumi paralele: o lume în care primesc gratificarea rapid: acasă sau online, și cealaltă, la școală (sau acasă), unde sunt desființați sistematic prin judecăți de tipul celor de mai sus. Atât de mare a devenit prăpastia dintre cele două lumi: părinții și societatea care datorită unui trai din ce în ce mai bun, s-au relaxat și își permit să se “îndulcească” din viață mult mai des decât o făceau generațiile trecute și școala care a rămas pe valorile secolului trecut când mai înainte de toate era efortul acela sacrificant și de-abia într-un final, apărea și gratificarea, în cazul acesta răsplata emoțională.
Discrepanța dintre aceste două lumi îl pune pe elev în situația unei disonanțe cognitive aproape continue. Copilul nu mai înțelege de ce profesorul îi arată nemulțumire și îl face să se simtă neconform, cerându-i să asimileze informație multă și fără o aplicare imediată în viața de zi cu zi, în timp ce online-ul mai cu seamă, îl gratifică adeseori instantaneu și îi oferă, grație profesorului Google, orice informație solicitată, în timp real.
Fără încredere de sine, copilul nu poate performa
Ce se întâmplă mai departe? Mai ales când învățătorul/profesorul manifestă în repertoriul zilnic această gândire în care copilul nu este suficient de bun, nu se ridică la așteptările cadrului didactic și în general îi produce nemulțumire, mecanisme de gândire pe care, în majoritate, le-am preluat de la generațiile anterioare, lucrurile se cimentează spre ruinarea încrederii de sine a copilului.
De este atât importantă această încredere de sine a copilului? Pentru că ea creează acel sentiment de autonomie și de dorință de a explora, atât de dorită de noi toți fie că suntem părinți sau educatori. De câte ori nu am auzit de la ambele tabere că acești copii sunt blazați înainte să încerce, că sunt plictisiți și fără dorință de a descoperi, că pare că nu le pasă de nimic? Acest cerc vicios al neputinței poate fi rupt atunci când profesorii vor înțelege că, dincolo de orice programă, de presiune din partea inspectoratului, a ministerului, a directorului, a părinților și a universului în general, totul devine mai clar când ei reușesc să reseteze și/sau armonizeze comunicarea cu acești copii. De ce ei și nu copiii? Pentru că ei sunt adulții din relație.
Misiune grea pentru cadrele didactice
Este incredibil de dificil pentru majoritatea cadrelor didactice, pentru că toată presiunea socială care îi apasă (de la toată hârțogăria inutilă pe care sunt obligați să o facă și care nu servește cu adevărat la implementarea unor măsuri de îmbunătățire a sistemului, schimbarea comportamentului elevilor, la imixtiunea politicului care dictează adeseori aberant etc) să înțeleagă exact toate piesele de puzzle pe care le au de îmbinat ca să ajungă cu infomația la mintea și sufletul cât mai multor copii. Ceea ce, din punctul meu de vedere, reprezintă obiectivul lor profesional.
Furia este un răspuns biologic și emoțional la sentimentul de neputință
Atunci când profesorii se înfurie pe copii că nu au făcut suficient de bine, ar fi de dorit că ei înșiși să analizeze de unde vine această furie. Psihologii spun că furia este un răspuns biologic și emoțional la sentimentul de neputință. De ce ne simțim neputincioși? Este din cauză că avem pe mână niște generații “defecte”, așa cum ar fi cel mai la îndemână să credem? Sau poate fi o proastă administrare a noastră a adulților care nu reușim să ne gestionăm emoțional, de prea multă vreme?
România nu a avut acces la educație emoțională multe decenii în comunism, iar generațiile de după au fost secătuite de acest exercițiu esențial al vieții: identificarea și corecta gestionare a emoțiilor. Ulterior acestui proces ar veni și găsirea de soluții pe termen lung care să ne facă să ne simțim mai bine. Puțini sunt cei care traversează acest traseu schimbând lucrurile. Cei mai mulți se “răcoresc” în fața clasei sau în online fără a reuși să schimbe cu adevărat ceva din ceea ce îi deranjează.
În plus avem statistici înfricoșătoare că tot mai mulți copii suferă de depresie. Avem copii care trec prin adolescență. Avem incredibil de mulți copii care care se culcă flămânzi, avem copii care sunt victime și martori ai abuzurilor din familie, avem copii abandonați, cu părinții plecați de acasă. Avem copii cu părinți cu boli psihice, un fenomen exploziv după pandemie și război.
“Cred că ducem lipsă de acel set de valori care ne ridică deasupra celorlalte ființe de pe această planetă, pe care nici școala, nici părinții nu le mai sădesc în copii (cunoștințe vs informații, educație civilizatoare, principii și obiective individuale/colective, limite și reguli de comunicare/comportament social). Toate sunt în puterea școlii și a părinților, dar în loc să facă echipă, se războiesc futil în timp ce copilul „cade între sine”. Puținii care răzbesc vor pleca către alte zări mai ofertante, probabil definitiv… Ceilalți vor da vina unii pe alții pentru eșec și consecințe.
Da, greșeala are rol de învățare și corecție. În loc de judecare e necesar să înțelegem intenția și apoi să-i îndrumăm către o altă strategie mai eficientă și eficace.
Ratăm scopul revoluției educative și ne pierdem în procesul de căutare a vinovaților prin grupările fanclub părinți, fanclub copii, fanclub cadre didactice. Aici e dezastrul.
În loc de a fi coechipieri pentru o generație mai competentă emoțional și profesional, suntem angrenați într-un război „care pe care”, conchide psihoterapeutul Eugenia Popovici.
Dacă am reuși să ieșim din bula în care fiecare crede că are dreptate și să punem pe masă toate piesele acestui puzzle, am putea întrezări imaginea de ansamblu a realității copiilor noștri și, eventual, să facem și noi cunoștință cu ea.