„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor”.
Acestea sunt cuvintele scrise în actul pe care, sub amenințarea armei, a fost nevoit să-l iscălească Alexandru Iona Cuza, într-o fatidică zi de Vineri, la orele 05:00 dimineața. Și ar mai fi avut atât de multe lucruri bune de făcut…
Puțină lume cunoaște însă că la făptuirea Unirii Principatelor Române, din 24 Ianuarie 1859, fostul colonel moldovean și viitorul Domnitor al Principatelor, Alexandru Ioan Cuza a fost pus să jure că va abdica necondiționat după 7 ani de domnie “pentru a lăsa tronul unui prinț străin, dintr-o țară nemegieșă”, precum se cerea într-una dintre prevederile divanelor ad-hoc ale vremii.
Vidul de putere al Principatelor Unite Române…sau cele 88 de zile fără Domnitor!
“Monstruoasa coaliție” formată atunci din marii latifundiari și oameni de afaceri ai vremii: Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Lascăr Catargiu, Ion Ghica, Dimitrie A. Sturdza, Nicolae Golescu, Petre Mavrogheni și alții, nemulțumiți de politicile si reformele mult prea populare puse în aplicare de domnitorul Principatelor, s-a grăbit să forțeze sub un emfatic și gratuit gest de amenințare cu arma, abdicarea lui Cuza, cu două săptămâni înaintea expirării “de facto” a termenului de 7 ani.
Așa se face că, la 11 Februarie 1866, Alexandru Iona Cuza, abdica. Iar după nici 3 luni, la 10 mai 1866, Noua Adunare a Divanului îl proclama Domnitor pe prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, sub numele de Carol I.
Revenind la Unirea Principatelor, făptuită acum 163 de ani; pe lângă voința populară a românilor de pe cele doua maluri străbune ale Milcovului, acest fapt cu deosebită însemnătate istorică a reprezentat și o întreagă epopee politică, un amalgam de intrigi diplomatice ale vremii, în care actorii principali au fost pe de o parte, mâna de politicieni mai răsăriți ai Moldovei și Valahiei iar pe de altă parte, capetele încoronate ale marilor Imperii ale Europei.
Bunăoară, o contribuție deosebită pentru înfăptuirea marelui act al Unirii Principatelor Române și alegerea Domnitorului Cuza la cârma țării în mod simultan și unanim de către ambele Principate a avut-o în mare măsură și Împăratul Franței, Napoleon al III-lea. Deoarece ar trebui știut faptul că în cadrul Conferinței de la Viena, desfășurată în 1855, Franța îi sprijinea pe români deși exista de ceva vreme în arsenalul diplomatic al Imperiului Franței și o idee de rezervă și anume aceea a cedării Principatelor Române către Imperiul Austriei, în schimbul Lombardiei.
Din fericire, acest deziderat al unei părți a nobilimii franceze, care acum pentru noi pare greu de înțeles, nu a fost înfăptuit iar în mare măsură, acest fapt se datorează și contribuției personale a lui Napoleon al III-lea, cel care a ales independența Principatelor Române în detrimentului susținerii reîntregirii unui imperiu Austro-Ungar, ce nu era un foarte bun prieten al Franței.
Unirea Principatelor române ale Moldovei și Valahiei
La fel de conjuncturală și propice a picat și atitudinea neutră sau cel puțin aparent indiferentă a Țarului Imperiului Rus care deși deținea “sub protectorat” vremelnic Moldova istorică, era conștient de faptul ca o eventuală unire a acesteia cu Țara Românească, aflată sub dominația “Înaltei Porți” ar putea da serios de furcă Imperiului Otoman, dușmanul de moarte al monarhiei țariste. De fapt, această foarte inspirată “premoniție” a Țarului s-a dovedit a fi reală, deoarece, după cum bine se știe, nici două decenii mai târziu, în 1877, România și-a dobândit, cu aportul nemijlocit al Rusiei Țariste, mult dorita Independență față de Imperiul Otoman.
Nu există îndoială asupra faptului că Napoleon al III-lea a imprimat personal politicii franceze, orientarea sa în chestiunea Principatelor Române, căci la temelia acestei politici se aflau nu numai interesele Franței, ci și întreg orgoliul său politic; Napoleon al III-lea menținându-se într-adevăr, constant pe această linie până la final.
Au mai fost în prealabil și unele întrevederi cruciale, care au avut loc în 1857, între el și Regina Victoria a Marii Britanii, întrevederi unde s-a ajuns la o formulă de compromis din partea francezului, din câte se pare regina din Albion atenționându-l discret pe acesta, asupra ideii greșite de a mai susține în mod fățiș Unirea Principatelor Române sub domnia unui principe pământean (român). Analizând astfel interpretările date mai sus amintitei întâlniri, se poate afirma că Napoleon al-III-lea, deși nu a abandonat ideea Unirii Principatelor Române s-a angajat pe calea concesiilor diplomatice, de conjunctură populară, în privința originii viitorului domnitor al Principatelor, sugerate subtil de monarhul Imperiului Britanic.
Istoria, a arătat încă o dată inspirata “premoniție” a unui alt lider de imperiu, de data aceasta în persoana Reginei Victoria a Marii Britanii, un mare strateg, monarh și uneori chiar despot al lumilor colonizate de ea, deoarece până la urmă s-a înfăptuit ceea ce ea a “prevăzut”; pe tronul României fiind încoronat după abdicarea lui Cuza, un prinț nemegieș (n.a. dintr-o țară nevecină asupritoare), adică ruda de sânge a Reginei Victoria, mai exact principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Peste 80 de ani de la acest eveniment, nepotul acestuia, Regele Mihai I de România era la rândul sau forțat de o altă “monstruoasă coaliție” formată de această dată din bolșevici rusofili și comuniști autohtoni, ca tot sub amenințarea armei să semneze actul de abdicare și astfel, printr-o mișcare scurtă de condei să încheie odiseea monarhiei în România.
De ce nu a mai intervenit Imperiul Marii Britanii și în acele momente în apărarea României și a monarhului său este o chestiune, care probabil va fi dezbătută cu altă ocazie.
Iată așadar, cum se face că soluția “Cuza, principe pământean” deși a fost la origine una plecată dintr-o voința populara reală va avea din păcate un termen limitat, de numai 7 ani. În cuvântarea rostită la moartea lui Cuza, survenită în data de 15 mai 1873 la Heidelberg, Germania, marele om de stat Mihail Kogălniceanu, cel care i-a rămas credincios domnitorului, arăta că: ”…nu greșelile, ci faptele sale cele mari i-au adus căderea…”, referindu-se la pachetul de reforme sociale, economice, administrative și politice care au nemulțumit pe de o parte, o mare masă a claselor dominatoare ale vremii (boieri, clerici ai bisericii, politicieni) iar pe de alta parte, Imperiile Europei, care nu vedeau cu ochi buni modernizarea atât de accelerată a Principatelor Române. Sună cunoscut, nu-i așa?
Concluzia însă este clară: marile imperii și-au făcut dintotdeauna jocurile politico-economice pe care și le-au dorit în raport cu națiunile mai mici și tânăr formate. Sub o aparentă libertate, autonomie și “neatârnare” jucătorii mici au fost întotdeauna spoliați și ghidonați precum marionetele, pe căi decise deja dinainte, aruncându-li-se din când în când niscai firimituri, de pe la mesele mai mari și mai bogate ale istoriei.
Astăzi, în sfârșit, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza își doarme somnul de veci, în pământul patriei, la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași…iar pe Împăratul Napoleon al III-lea al Franței, deși ar fi trebuit să aibă câte o statuie ridicată în onoarea sa în fiecare mare oraș al României, îl regăsim acum, la sărbătoarea Unirii Principatelor, această realizare istorică ce a fost posibilă și datorită lui …“onorat” doar sub forma unui mic bust din bronz, pe Strada Paris din capitala “Țării Românești”.
Marele Nicolae Iorga, spunea: „Un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat să-l repete!„.
Nimic mai adevărat!