Dumnezeu, coleg de campanie

Viața politicienilor români pare împărțită în două anotimpuri spirituale: ani întregi de uitare față de cele Zece Porunci, iar apoi, din patru în patru ani, au o revelație bruscă, părând că au scris Evangheliile împreună cu apostolii – evident, ei edictând ideile principale.

În afara campaniei, mulți dintre acești candidați uită și cele mai elementare reguli ale decenței. Dar când se apropie alegerile, parcă intră în corul bisericii: fac cruce de cel puțin trei ori pe zi și ori de câte ori este nevoie, vorbesc despre „credință” cu ochii umezi și nu uită să posteze, cu evlavie, fotografii în care sărută icoane, de preferat însoțiți de stafful de campanie sau alături de „mentorii politico-spirituali”.

Acești „sfinți de campanie” reușesc să evoce divinitatea mai des decât un preot la slujba de duminică, parcă încercând să recupereze tot ce nu au făcut ani la rând. Și poate chiar în avans, pentru tot ce nu vor face după alegeri, când se vor fi detașat de iubiții alegători care vor deveni o masă neutră, numai bună de ignorat.

Am auzit politicieni afirmând senin că „în campanie poți spune orice, fiindcă oricum nu contează”. Și poate că au dreptate – dacă scopul este doar atingerea pragului electoral, nu menținerea onoarei personale. În acest „concurs național de minciuni cosmetizate”, Dumnezeu devine fundal sonor. Biblia – o broșură de PR. Iar Poruncile? Parcă nici n-au existat!

Realitatea este că invocarea divinității în campanie nu este un act de credință, ci o formă de manipulare emoțională. Politicienii știu că românii sunt un popor profund credincios. Icoanele din case, obiceiurile păstrate, sărbătorile respectate – toate arată o relație vie cu spiritualitatea și sunt dovada identității creștine a românilor. Așa că nu e de mirare că această credință devine, pentru unii, o simplă unealtă de campanie.

Dar credința nu este dovada unui program bun de guvernare. Dumnezeu nu votează, nu semnează liste electorale și nu are carnet de partid. Dumnezeu nu este consultant electoral și nu susține candidați. Credința în divinitate, chiar și excesiv exhibată, nu te face eligibil ca președinte. Este lăudabilă, dar nu și suficientă. Dumnezeu îți poate da har, dar tu, ca și candidat, trebuie să ai cunoștințe despre cum să conduci o țară. Iar acestea se dobândesc într-un ciclu educațional complet și fac diferența. Ori, tocmai aici sunt probleme mari.

Concursul național de minciuni electorale ajunge în faza finală. Nu contează că cetățenii își pun speranțe, că vor un lider care să-i conducă în adevăratul sens al cuvântului, să-i protejeze și să le arate drumul. Importantă este minciuna cât mai bine coafată și fardul ideologic promovat. Acel fard care va dispărea după primul duș post-electoral, când protagoniștii vor uita nu doar de divinitate, ci și de decență.

Sper, poate naiv, că va veni ziua în care candidații vor înțelege că a te închina nu te califică automat pentru funcții înalte. Credința este o relație personală, nu o platformă electorală. Iar Biserica nu este un platou de filmare cu lumini de studio și echipă de campanie.

Victor Ponta, de exemplu, a declarat recent că, în trecut, îl pomenea pe Dumnezeu doar în momente grele, dar acum simte prezența divină constant:
„Cred că Dumnezeu e tot timpul cu noi și cred că de multe ori – cum a fost când am pierdut alegerile – a fost de fapt o lecție. Nu mi-a vrut răul, mi-a vrut binele.”

Răspunsul meu, dacă mi-ar cere cineva opinia, ar fi acesta: nu, domnule Ponta. Atunci, poate, Dumnezeu a vrut binele poporului român. Nu al dumneavoastră.