Observatorul Prahovean, în colaborare cu Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, publică lucrările elevilor premiate la concursul Vreau să povestesc. Astăzi vă prezentăm povestea cu care Luis Ianis Matei, elev în clasa a II-a, la Colegiul de Artă „Carmen Sylva” din Ploiești, a câștigat Mențiune.
„- Tată, aș vrea să găsesc o comoară. Am citit o poveste despre un băiețel care a găsit o comoară și era atât de fericit .
– Ștefan , când îți dorești ceva cu adevărat atunci se va întâmpla, spuse cu blândețe tatăl.
-Tu ești domnitorul acestor ținuturi. Tu ai slujitori, bogății și palate. Ești tu fericit cu adevărat?, îl întrebă curios băiatul.
– Toti mă numesc Bogdan al II- lea, domnitorul… am multe bogații dar îți spun, fiule, că sunt fericit doar atunci când ceilalți din jurul meu sunt fericiți. Asta cred eu că este adevărata comoară.
– Aș vrea să devin ca tine. Să fiu același conducător puternic!
– Tu, Ștefan vei face lucruri mult mai mărețe pentru acest neam! Ai doar nouă ani dar trebuie să înțelegi că dacă nu vei avea o dragoste necondiționată pentru toți cei ai noștri atunci nu vei reuși să găsești comoară mult dorită.
– Așa am să fac. Îți promit!, șopti Ștefan cu lacrimi în ochi.
– Nu plânge, fiule. Nu uita că mereu te voi susține și îți voi fi alături. Să ai curaj și să nu lași frica să te tragă înapoi de la luptă .
– Dușmanii sunt mulți iar noi suntem așa puțini. Cum vom reuși?, întrebă nedumerit copilul.
– Scrieți aceste cuvinte în inima ta: „Neamul nostru moldovenesc este comoara noastră!”. Trebuie să simți asta cu adevărat. Nu uita asta niciodată. Acum du-te fiule! Trebuie să scriu câteva scrisori de alianță și să mă întâlnesc cu câțiva boieri.
-Măria ta …..trezește-te. Avem nevoie de tine!
-Tată, tată, nu mă lăsa ! strigă disperat Ștefan.
-Cred că a avut un vis. Nu mai e timp! dușmanul se apropie, spuse Teodor în timp ce încerca să îl trezească pe domnitor .
– Unde sunt? Ce s-a întâmplat? șopti Ștefan nedumerit.
– Am fost atacați iar tu ai fost lovit în cap și ți-ai pierdut cunștiința! Polonezii s-au retras dincolo de Codrii Cosminului iar de acolo am primit vești că vor ataca cu putere .
– Aduce-ți-mi platoșa, sabia și mantaua de luptă! strigă Ștefan.
– Nu, Măria ta! Tu trebuie să te odihnești. Ești slăbit și nu vrem să te pierdem. Tu, Măria ta ești sufletul Moldovei.
– Dacă ai mei sunt în luptă, voi fi și eu. Dacă va fi să mor atunci să mor lângă neamul meu moldovenesc.
– Dar, domnul meu…, șovăi Teodor, unul dintre oștenii de vază ai domnitorului.
– Ascultă, dacă va fi să îmi dau ultima suflare… atunci o voi face în luptă! Nu îmi este frică, spuse ferm Ștefan.
Pădurea părea tristă parcă știind că urmează o luptă pe viață și pe moarte. Nu se mai auzea nici cântecul vesel al păsărilor. Codrii Cosminului era un loc în care, odinioară, domnea pacea, un loc în care oamenii veneau să își procure lemne, dar, în acea zi, avea un miros ciudat și suna înspăimântător.
Lupta de la Codrii Cosminului a fost una crâncenă dar domnitorul Ștefan cel Mare a ieșit biruitor. A reușit să salveze Moldova de invazia poloneză. Regele Poloniei, Ioan Albert, s-a retras înfrânt spre țara sa.
Pentru a sărbători acea mare victorie, domitorul Ștefan a dat ordin ca pe acele meleaguri să fie sădiți stejari care să amintească de cavalerii uciși în luptă .
Cu ochii pironiți spre cer , domnitorul își aminti visul dinaintea marii bătălii și rosti privind către cer :
-Tată, am găsit comoara, acea comoară este neamul meu moldovenesc, de care sunt atât de mândru!”