Copil fiind, Toma Kassovitz, cetățean de onoare al Ploieștiului, ajuns azi la venerabila vârstă de 90 de ani, a trăit ororile Holocaustului. Timp de un an de zile, pe când avea doar 10 ani, a înțeles ce înseamnă cu adevărat să fii dezumanizat și să vezi moartea ca pe o „eliberare”. A ajuns în lagărul nazist de concentrare de la Bergen Belsen alături de părinți și doi frați și mărturisește, fără nicio umbră de ură, că doar destinul care i-a fost scris l-a ajutat să supraviețuiască celui mai mare genocid din istorie. Timp de 50 de ani și-a blocat acele amintiri cutremurătoare. Astăzi, la nouă decenii de viață, tot ce mai vrea e să povestească și altora ce au însemnat acele 365 de zile petrecute în infernul de la Bergen Belsen.
Toma Kassovitz s-a născut pe 9 ianuarie, în 1934, la Cluj. Copilăria și-a petrecut-o la Turda. Cel puțin prima parte din ea, una lipsită de griji, mereu înconjurat de dragostea familiei. La doar 10 ani, în momentul iulie 1944, a văzut cu arată iadul, aruncat fiind în lagărul de exterminare de la Bergen Belsen, unde peste 70.000 de oameni au murit de mâna naziștilor.
În perioada 1940 – 1944, Toma Kassovitz și familia au avut regim de cetățeni români de etnie evreiască, adică exilați în partea de Transilvanie ocupată de regimul horthyst de la Budapesta.
În mai 1944 au încercat să treacă granița către România, în mod clandestin.
Au fost prinși și ținuți de securitatea maghiară timp de o lună. Au evadat și cu acte false au ajuns la Budapesta unde au mai stat ascunși o lună până au fost primiți de grupul Kasztner, cu care au ajuns în lagărul Bergen-Belsen, preluat, în noiembrie 1944, de naziștii care au condus și lagărul de la Auschwitz.
Acolo a rămas Toma Kassovitz până la sfârșitul războiului. Tatăl i s-a prăpădit în tren, din cauza bolilor și a faptului că a cedat psihic. „A murit, însă, liber”, spune Toma Kassovitz, care azi mai are în viață un singur frate mai mare, stabilit în Israel și pe unica sa fiică, Nicoleta, persoana cea mai dragă sufletului lui.
Privind în urmă, astăzi, pe chipul acestui om nu vezi urmă de ură față de cei care i-au furat un an din viață și l-au suspus unor chinuri inimaginabile
Cu blândețe și o bunătate cum rar îți e dat să vezi la cineva nevoit să îndure asemenea orori, Toma Kassovitz nu poate uita cum arăta camera de gazare unde a fost convins că își va găsi sfârșitul și nici mirosul îngrozitor al crematoriului care funcționa permanent. Îi numește pe călăii de la Bergen Belsen „niște simpli executanți, care, toți, și-au primit pedeapsa la timpul lor”.
„Aveam 10 ani, dar arătam ca un copil de 6 din cauza inaniției și bolilor”
„Nu am știut niciodată să urăsc. Asta deși am fost înfometat, mâncam doar zeamă de napi în care rar găseam o bucățică de pâine uscată, ținut dezbrăcat iarna, pielea mi se înnegrea din cauza degerăturilor. Aveam 10 ani, dar arătam ca un copil de 6 din cauza inaniției și bolilor. Pentru ei, pentru naziști, nu conta că trăim sau murim, noi nu eram oameni, eram animale cu numere. Stăteam înghesuiţi unii peste alţii în acele barăci şi fiindcă nu ne-au dat nici apă, nici de mâncare, nici îngrijire medicală, oamenii au început să moară de foame. De asemenea, din cauza condiţiilor mizerabile, am făcut tifos”, povestește fostul prizonier de la Bergen Belsen.
Mirosul crematoriului este cel pe care nu îl va uita niciodată, iar moartea era privită ca o „eliberare”
Mureau și erau incinerați atâția oameni zilnic, încât nici nu mai era nevoie de camera de gazare, își amintește Toma Kassovitz.
Faptul că el era unul din martorii crimelor naziștilor îl făcea să își dea seama că era doar o chestiune de timp până când urma să fie și el ucis. „Eram doar un copil, dar știți, când ești copil mori mai ușor fiindcă nu ai frică. Nu ai apucat să trăiești ca să simți teama de moarte. De fapt, dacă stau să gândesc, moartea venea ca o eliberare din acel coșmar. Era izbăvirea”.
Toma Kassovitz a fost eliberat, nu prin moarte, însă, ci prin șansa la viață care i-a mai oferit și îi oferă în continuare timp să povestească celor care vor să asculte și să înțeleagă ceva din această pagină neagră a istoriei
A fost eliberat pe 13 aprilie, în 1945, de americani, în timp ce se afla într-un tren care urma să fie aruncat în aer pe un pod de pe Elba.
Din lagăr, familia într-un camp care, în august 1945, când zona a fost cedată URSS, a fost transformat în gulag. Pentru a nu fi deportați în Siberia, supraviețuitorii au plecat pe cont propriu spre casă și au încercat să uite și să o ia de la zero.
Toma Kassovits a încercat să lipească bucată cu bucată cioburile propriei vieți. A terminat liceul în Turda, a mers la facultate la Timișoara și a urmat profesia de inginer. În 1963 a ajuns în Prahova, unde a lucrat la Combinatul Petrochimic Brazi. S-a căsătorit cu mama unicului său copil în 1963 și au avut viața frumoasă pe care și-a dorit-o mereu. Cât despre ororile Holocaustului, chiar fiica lui povestește că „timp de 50 de ani a închis toate acele amintiri într-un cufăr și nu a vrut să vorbească. De câțiva ani o face, însă, și i se citește împăcarea pe chip și în voce”.
Întrebată fiind ce și-ar mai dori tatăl său azi, la 90 de ani de viață, Nicoleta mărturisește că părintelui ei i-ar plăcea să ajungă în cât mai multe școli pentru a povestit tinerilor din generația de azi despe ororile Holocaustului. Și despre un an din viața unui băiat de doar 10 ani a cărui copilărie a fost pierdută în lagărul morții de la Bergen Belsen.