La vârsta majoratului, cei mai mulți tineri încă își permit să greșească, iar asta pentru că au un cămin și, mai ales, au o familie pe care știu că se pot baza. Pentru copiii crescuți în sistemul de protecție al statului, vârsta de 18 ani vine, însă, cu două întrebări pe care niciun copil nu ar trebui să și le pună: „Și acum eu ce fac? Și acum unde mă duc?” În Prahova, în 2025, 93 de astfel de tineri au ieșit din centrele de plasament, iar alți 19 în primele luni ale lui 2026. Dincolo de cifre se află povești marcate de abandon, abuzuri și singurătate, dar și exemple de ambiție și supraviețuire.
Din articol
Potrivit DGASPC Prahova, după ce au părăsit centrele de plasament, unii dintre acești tineri au reușit să își construiască o viață. Au terminat facultăți, s-au angajat și încearcă, ușor-ușor, să își construiască un viitor cu forțe proprii. Alții, însă, încă se luptă cu teama de necunoscut și cu singurătatea pe care o resimt, iar asta fiindcă pentru ei, de mici, statul este cel care a însemnat „acasă”.
După o viață în centrele de plasament, s-a angajat și și-a luat o locuință cu chirie
Z.G., spun reprezentanții Protecției Copilului, este doar una dintre tinerele care au crescut în centrele de protecție din județ încă din copilărie.
Cu o viață grea, marcată de lipsuri și probleme, fata a reușit să își facă un rost.
„Când a ajuns la noi, a avut nevoie de consiliere psihologică. A participat și la activități de dezvoltare personală și a reușit să învețe lucruri pe care mulți adolescenți le află de la familii: să își gestioneze banii, să își controleze trăirile și să aibă încredere că oamenii sunt și buni, iar promisiunile întotdeauna se țin”, explică asistenții sociali.
Tot de la reprezentanții DGASPC Prahova am aflat că fata nu a vrut nicio secundă să abandoneze școala. A reușit să termine o profesională, iar apoi a mers la liceu. În paralel, și-a căutat un loc de muncă și a reușit să se angajeze în domeniul alimentației publice.
Astăzi, Z.G. locuiește singură, într-un apartament închiriat, și se întreține fără ajutorul nimănui. Visul ei cel mai mare, precizează reprezentanții Protecției Copilului, este ca într-o bună zi să aibă o familie pentru care să fie sprijin și căreia să îi poată oferi ceea ce ea nu a primit de la părinții biologici: afecțiune.
De la copilul crescut la centru, la o carieră militară
O altă poveste desprinsă din centrele de plasament ale Prahovei este și cea a lui R.C.
Băiatul, spun reprezentanții instituției, a crescut alături de cei trei frați și a ajuns în grija statului, dar nici el, nici frații săi nu au renunțat la școală.
„Și el a participat la programe de dezvoltare personală și a fost pregătit suplimentar pentru examenul de bacalaureat de un profesor voluntar din centru. Examenul național l-a luat cu o medie peste 8. A fost admis la Facultatea de Geografie a Universității din București, unde a urmat și un master în evaluarea stării mediului. După finalizarea studiilor, acesta a ales cariera militară și a devenit subofițer”, povestesc asistenții sociali din cadrul DGASPC Prahova.
Nici frații lui, mai menționează aceștia, nu au renunțat la luptă în ciuda abandonului. Unul lucrează în domeniul turismului, altul studiază jurnalismul și este însoțitor de bord, iar cel mai mic este student la Facultatea de Istorie.
Ce se întâmplă cu tinerii din plasament după 18 ani
Pentru ei, pentru astfel de tineri, crescuți fără sprijinul unei familii, astfel de reușite înseamnă enorm, într-o lume care, din păcate, de multe ori îi privește cu reținere.
Potrivit legii, ei au posibilitatea să rămână în sistem până la 26 de ani dacă își continuă studiile, iar cei care nu au unde să se ducă pot primi sprijin încă doi ani.
La plecarea din sistemul de protecție, transmit reprezentanții DGASPC Prahova, primesc o indemnizație echivalentă cu de trei ori salariul minim brut, bani din alocația capitalizată (acei bani proveniți din alocația de stat, care sunt strânși și păstrați într-un cont pe numele copilului) și economiile strânse în contul „Junior”.
În paralel, reprezentanții instituției spun că derulează programe prin care încearcă să îi pregătească pe acești tineri pentru ceea ce înseamnă o viață independentă. Primesc sprijin pentru a-și găsi un loc de muncă, urmează cursuri de calificare și ședințe de terapie și au posibilitatea de a obține locuințe cu chiria și utilitățile plătite.
Dincolo de astfel de servicii, dincolo de ajutorul statului, realitatea pentru ei, pentru adolescenții „nimănui”, rămâne una dură, fiindcă intră în viața de adult complet singuri. Iar cea mai dificilă luptă nu începe în tradiționalele orfelinate, ci abia după ce ies pe poarta lor.
