Un act de credință în adevăr, nu o simplă meserie! Nu am ales jurnalismul pentru faimă, nume sau „a da bine pe sticlă”, ori la microfon și nici pentru accesul la „culisele” lumii. L-am ales pentru că încă din copilărie am scris. Ca un novice, ca un copil care își făcea temele din conștiință.
Răsfoind cutiuța cu amintiri personale a sufletului, ochii mi se umezesc când recitesc „Scrisoare”. Era și este o pagină, în care eu, copilul de doar șapte ani (și sunt mulți ani de atunci) îmi luam adio de la bunica ce mă educase și crescuse. Sunt rânduri, gânduri simple, puse pe amprenta timpului. Și mai știu un lucru, că toți cei aflați în preajmă au vărsat o lacrimă în plus la auzul celor scrise de copilul de 7 ani.
Mai apoi, pe măsură ce am crescut, am luat tocul cu cerneală în mână și mi-am pus gândurile pe hârtie. Îmi reamintesc acum că scriam pe foi volante, pe caiete, cam tot ce îmi trecea prin cap. Anii au trecut, iar în rememorările mele, privind cu nostalgie este drept, îmi revăd acele pagini cu scrisul tremurând, în care eu cel de atunci puștiul de doar 13 ani urlam la „plecarea în lumea îngerilor” a tatălui meu. Povești! Amintiri!
Au venit apoi zile frumoase, anii adolescenței, anii rebelului cu plete-n vânt, anii cei mai frumoși ai vieții în care am scris primele versuri pentru aceea ce mi-a fost prima iubire. Iar cel de azi vă destăinuie ceea ce și voi știți, nici versurile acelea, nici prima iubire nu se uită niciodată!
Sunt doar puține, foarte puține din amintirile unui jurnalist în formare!
Fac un arc peste măsura timpului ireversibil și iată-mă azi așternând pe „coala de net” de ce am ales jurnalismul.
Există vise care nu cunosc bătrânețea. Ele nu se ofilesc, nu se sting ci rămân ancorate în adâncurile ființei, asemenea unor stele tăcute care luminează din interior chiar și atunci când par de neatins. Unele vise se împlinesc devreme, altele ca niște „vinuri de aleasă noblețe” au nevoie de timp, răbdare și mai ales încercări pentru a se desăvârși. Jurnalismul a fost visul meu tăcut, înnobilat de ani, înrădăcinat în gânduri și speranțe hrănit de egoul meu.
Jurnalismul a fost pentru mine unul dintre aceste vise. Un dor care a ars mocnit în sufletul meu, care a supraviețuit timpului, obstacolelor și tăcerii.
Aveam doar 22 de ani când mi-am dorit să fiu jurnalist sau om de radio cum, îmi spuneam pe atunci. Mă atrăgea această meserie cu o forță invizibilă, ca o chemare dintr-o altă lume. Îmi imaginam viața trăită printre oameni, povești și întrebări, căutând mereu esența. Mă visam reporter, crainic de radio, moderator, jurnalist… Aveam vise, și visele nu mor niciodată!
Și pentru că tot v-am destăinuit o foarte mică parte din trecutul meu, al viselor mele, îmi permit să vă spun cu modestie că în fonoteca Radio România există o înregistrare pe benzi de magnetofon (cine și le mai reamintește) a unei emisiuni înregistrată în anul 1989, cu regretatul om de radio Mircea Rucăreanu intitulată „La sugestia dumneavoastră”.
În tinerețe, priveam meseria de jurnalist ca pe un templu al lucidității și al curajului. Mă fascinau oamenii care transformau realitatea în cuvinte cu delicatețea unui poet. Am visat atunci, să fiu și eu unul dintre ei.
Dar viața, în nemărginita ei complexitate, mi-a oferit alte cărări. Am devenit altceva, am trăit, am învățat, am căzut și m-am ridicat. Și totuși, acel vis a rămas acolo, purtându-se ca o stea fixă pe cerul destinului meu. Viața are felul ei de a pune virgule în jurul viselor. Alte drumuri, alte priorități, alte bătălii de dus. Până când într-o zi, am decis că e timpul să răspund. Să nu mai amân.
„Dacă ai de gând să spui adevărul, lasă eleganța acasă.” Mark Twain
Am o vârsta frumoasă și scriu astăzi nu doar în calitate de jurnalist la Observatorul Prahovean, ci ca un om care a traversat anotimpurile vieții cu demnitate și care, în ciuda tuturor încercărilor, nu a uitat cine este în adâncul sufletului său. Jurnalismul nu este pentru mine o simplă opțiune profesională. Este o vocație întârziată! O chemare care a răsunat constant pe fundalul unei vieți tumultoase.
Jurnalistul nu este un simplu „purtător de cuvinte” al faptelor ci este precum Antoni Gaudi un arhitect desăvârșit al sensului lor, arhitectul lui Dumnezeu. El trebuie să discearnă, să caute, să întrebe, să vegheze. Este un paznic al democrației, un chirurg desăvârșit al cuvântului, un peisagist al adevărului.
Libertatea presei – oxigenul unei democrații adevărate
3 Mai nu este doar o dată din calendar. Într-o lume în care fake-news se răspândește cu viteza unui click, jurnaliștii devin adesea ținte pentru că spun adevărul. Această zi capătă o relevanță mai mare ca niciodată. Libertatea presei nu înseamnă doar posibilitatea de a publica.
Înseamnă dreptul la informație corectă, accesul neîngrădit la fapte, protejarea surselor, siguranța celor care scriu, filmează sau investighează. Acolo unde presa este liberă, cetățeanul este informat, iar puterea, oricare ar fi ea devine responsabilă. O știm cei din breaslă, jurnalismul este considerat a „patra putere în stat”.
Din păcate, realitatea nu este una ideală. Cenzura, intimidările, presiunile economice sau politice, chiar și violențele directe, sunt arme folosite frecvent pentru a reduce la tăcere vocile incomode. Inclusiv în România, jurnaliști independenți au fost supuși amenințărilor, campaniilor de discreditare sau constrângerilor financiare. Libertatea presei nu este un lux. Este infrastructura nevăzută a libertății personale, a justiției sociale, a adevărului colectiv.
În era digitală, presa nu mai este singura sursă de informație. Platformele sociale au democratizat accesul la opinie, dar au și deschis larg porțile dezinformării și radicalizării. În acest context, rolul jurnalismului profesionist este mai important ca niciodată: să filtreze, să verifice, să contextualizeze, să explice.
Dar pentru ca acest rol să fie îndeplinit, jurnaliștii au nevoie de mai mult decât voință. Au nevoie de infrastructură, independență financiară, protecție juridică și respect social. Libertatea presei nu se apără doar în tribunale, ci și în redacții bine finanțate, în educație media solidă și în cultura dialogului.
Libertatea presei este oglinda libertății noastre. Să nu o lăsăm să se spargă!
Comunicarea reprezintă procesul prin care informațiile, ideile, emoțiile sunt transmise prin cuvinte, fie ele vorbite sau scrise. Vă invit pe voi cititorii gazetei Observatorul Prahovean să definiți sau să meditați asupra comunicării, mai ales în această perioadă tumultoasă, în care Facebook și Tik tok sunt la modă! Vă invit la un sondaj de opinie!
De ce am ales să fiu jurnalist
Când oamenii mă întreabă de ce am ales să fiu jurnalist răspund din prima. Pentru că această alegere nu s-a născut într-o zi, ci s-a clădit pe scara timpului. A fost o chemare venită undeva din interiorul nevăzut al sufletului meu.
Nu am ales presa, m-a ales ea!
Am intrat în jurnalism dintr-o nevoie sinceră de a înțelege lumea. Nu am visat la breaking news, nici la camere de filmat ci la povești reale, la oameni care nu apar în manuale, dar care trăiesc drame, speranțe și demnități pe care societatea le ignoră.
M-a atras nu spectacolul, ci lupta surdă dintre aparență și esență. Voiam să fiu acolo unde se întâmplă ceva ce trebuie spus. Nu tot ce e important e vizibil. Nu tot ce e vizibil e important. Jurnalismul este una dintre puținele profesii care mai știe să facă diferența între aceste două realități. Și eu am vrut să învăț să le citesc.
Această meserie nu te protejează. Te vulnerabilizează. Te forțează să stai față în față cu mizeria umană, dar și cu frumusețea ei rară. Te face să înțelegi că fiecare om are o poveste care merită spusă, dacă ai răbdarea și onestitatea de a-l asculta.
Am ales să fiu jurnalist, pentru că am înțeles că în fiecare colț al acestei lumi există o poveste care trebuie spusă. Că în fiecare oftat al unui om simplu există un adevăr mai valoros decât o mie de declarații oficiale. Și că, uneori, un articol scris cu onestitate poate schimba destine. Sau cel puțin, poate aduce lumină acolo unde prea mult timp a fost întuneric.
Sunt ziarist, deci exist ca formator de opinie
Ziaristul oare cine este? Da, poate fi „insul ăla”- cine ești mă? pe care îl dau jos pompierii de pe casă la incendii, sau cel cu șapca pe cap și repertofonul în mână care bântuie orașul când afară sunt 35 de grade la umbră, sau „ăla” mic din redacție care transmite emoția și stresul să prindă „time news” și corifeii de presă lăfăindu-se în fotoliu îi schimbă titlul și-i „franjuresc” materialul, că mdeh, ei sunt zeii de presă! Ziarist e individul, ori individa care la ședința de redacție le știu pe toate, îi dau „indicății” prețioase, oooo….d-alea pe surse…
Sau sunt tipul acela de ziarist care nu prea am mai ieșit din birou decât atunci când vin și plec acasă si „io” le știu pe toate… de pe vremea bunicii! Cine este ziarista? E „aia” care trece prin viață ca expresul de Buftea fără să oprească la vreo haltă netrecută nici pe mersul trenurilor! Ziarist e „gunoierul ăla” care transmite din tomberonul cu găini moarte de la vreo fermă, de acolo de unde se agață harta în cui.
Ziarist este tipul acela care a visat că în urma a nu-ș ce bazaconie de articol își umple conturile de euro…Ziarist e mustăciosul din tribunele unui stadion ce te înjură un mucalit de spectator-scrie „băăă” că a fost fault! Ziarist e OMUL acela care îți servește informația mai caldă decât pâinea aburindă, e OMUL acela care te face să te trezești dimineața devreme, să dai fuga la primul chioșc de ziare să fii sigur că mai găsești „Gazeta Sporturilor” ori „Universul”, fără să mai pui mâna pe Facebook, ori acela care își riscă viața transmițând live de pe frontul de luptă, sau ziaristul acela de investigații care face lumea mai curată, iar apoi constată cu stupoare că DNA e pe urmele sale.
Ziarist e OMUL ce te salută când te recunoaște pe stradă pe tine, TU acela ce i-ai admirat măcar o dată în viață vreun articol scris de OMUL-ZIARIST!
Când scriu, știu că fiecare cuvânt poate fi o punte sau o lamă. De aceea jurnalismul cere ceva ce nu se învață în nicio facultate: conștiință. Mai mult decât talent, mai mult decât instinct. Jurnalismul fără conștiință, devine propagandă. Jurnalismul fără etică, devine zgomot.
„Educația este cea mai puternică armă pe care o poți folosi pentru a schimba lumea.”
Aceste cuvinte ale lui Nelson Mandela ne pot fi imbold pentru formarea noastră ca oameni de presă, ca cei ce fac parte din „a patra putere din stat”.
De ce am ales să fiu jurnalist?
Pentru că vreau să fiu parte dintr-o meserie care contează. Care poate aduce lumină în întuneric, nu doar vedetism. Pentru că vreau ca vocea unei mame îndurerate să ajungă într-o sală de judecată. Ca un copil fără viitor să ajungă într-un articol care schimbă un destin. Pentru că îmi place să ascult poveștile oamenilor ca apoi să le împărtășesc cu voi.
Am ales să fiu jurnalist pentru că încă mai cred în puterea cuvintelor. În datoria de a nu tăcea. Și pentru că, dincolo de toate, am înțeles că nu există libertate reală fără o presă liberă. Iar presa nu poate fi liberă fără oameni dispuși să-i ducă povara cu demnitate.
Nu știu dacă am făcut cea mai comodă alegere. Dar știu că e una dreaptă. Și când va veni vremea să las „tocul” jos, sper să o pot face cu conștiința împăcată, că din toate vocile, eu am ales să fiu una care nu v-a întristat, nu v-a supărat, ci doar am adus informații, știri, reportaje, tabloide, interviuri, portrete care să „mulțumească ” pe onor Măria Sa cititorul!
Informațiile din toate domeniile, social, politic, cultural, sport și multe altele… Din respect pentru dumneavoastră publicul cititor!
„Cunoașterea este comoara minții, iar educația este cheia care o deschide.”
Prin aceste frumoase și alese cuvinte, Voltaire surprinde esența călătoriei jurnalistice.
Astăzi, când semnez un articol, simt că nu recuperez doar un vis, ci și o pasiune. Față de mine, față de cei care m-au susținut, față de cititorii care așteaptă claritate într-o lume tot mai confuză.
Am ales Observatorul Prahovean nu întâmplător, ci pentru că aici am simțit pulsul unei redacții vii, cu viziune, dedicate comunității, ancorată în realitate. Aici, jurnalismul nu se face din birouri, ci din teren, din conversații, din respect pentru cititor și pentru demnitatea dumneavoastră. Am descoperit aici colegi care nu scriu pentru nume sau renume, pentru fake-news sau știre „bombă” ci scriu pentru cei care vor să știe, scriu pentru că iubesc această onorantă profesie.
Scriu împreună cu întreaga echipă Observatorul Prahovean, pentru oamenii care înțeleg că fiecare rând publicat poate schimba un destin sau poate aduce lumină într-un colț întunecat al societății.
Sunt Alexandru Olteanu. Jurnalist. Visător devenit martor. Martor devenit cronicar. Și de acum, cronicar devenit „jucător” de cuvinte!
Sunt Alexandru Olteanu. Și sunt jurnalist la Observatorul Prahovean. Cu bucurie, cu pasiune și cu un respect profund față de cuvânt!
