Sâmbătă 5 iulie, muntele a devenit catedrală sonoră. La 2025 de metri altitudine, în inima Bucegilor, Alexandru Tomescu și Dragoș Ilie au transformat Cabana Caraiman într-o sală de concert neobișnuită, unde soarele și norii au fost parteneri de acompaniament pentru sunetul inconfundabil al viorii Stradivarius Elder-Voicu și al chitarei clasice.
Ieri am avut bucuria de a participa la unul din seria de 22 de concerte din turneul intitulat generic „Rapsodiile”. Am fost azi în cea mai mare și mai faimoasă sală de concerte dintre toate la câte am fost prezent. Unde? Cabana Caraiman, de pe platoul munților Bucegi.
Am avut privilegiul să fiu posesorul unui loc din cea mai elegantă lojă a unei săli de concert încântătoare. Unde? Natura superbă, iarba cu mirosul ei unic, coloritul viu al florilor de munte, cerul drept cupolă și Munții Bucegi ca fundal monumental.
Despre sonorizare, ce vă pot spune:
Impresionanții pereți ai Caraimanului și Jepilor Mici, căldarea de obîrșie a Văii Caraimanului, pe o terasă numită Șaua Mică a Caraimanului, ciripitul păsărilor, foșnetul vântului, și peste toate doar murmurul celor prezenți acolo.
Realizare scenică și decor:
Nimic nu poate întrece farmecul și magia naturii iar simboluri ale literelor de pe tastatură nu pot descrie imaginea unui peisaj de poveste.
Amfitrioni si totodată interpreți:
Maestrul Alexandru Tomescu și colegul său Dragoș Ilie.
Alexandru Tomescu: „Vrem să ducem muzica acolo unde ea nu ajunge de obicei. Concertul de la Cabana Caraiman face parte din misiunea noastră de a scoate muzica clasică din sălile de concert și de a o aduce în fața oamenilor, oriunde s-ar afla. Pe vârfuri de munte, în sate izolate, în monumente istorice – cultura trebuie să fie accesibilă tuturor”.
Pe acoperișul Bucegilor – acolo unde stânca devine catedrală
Lumina soarelui strălucește peste abrupturile Bucegilor, mângâind ca într-un tablou de vis, drumul ce urcă către platoul munților Bucegi. Cabana Caraiman, veche santinelă de piatră a muntelui, se transformă într-o sală de concert în aer liber – dar ce sală! Aici pereții sunt verticalele stâncoase, tavanul e cerul senin, iar podeaua e covorul de iarbă și flori de munte.
Publicul iubitor de muzică urcă pe poteci șerpuite, gâfâind ușor, dar cu zâmbetul pe buze. Își trag sufletul, privesc în jur, sorbind cu nesaț frumusețea locului. Pentru unii este prima dată când asistă la un concert de muzică clasică în inima muntelui și se vede în ochii lor mirarea copilărească, acea sclipire unică de „nu pot să cred că sunt aici”.
O simfonie de lumină și sunet
Pe scena naturală, Alexandru Tomescu și Dragoș Ilie și-au așezat instrumentele, îmbrățișând podiumul cu eleganță. Lipit de vioara sa celebră, maestrul Tomescu părea a fi un arhitect al emoției, cu fiecare arcuș, sunetul muntelui răspundea, ca un ecou printr‑o reverberație fină. Chitara clasică a lui Ilie, cu acordurile sale calde, a învăluit audiența fiindu-i „soră” viorii. Amândoi au „țesut” un covor de sunete, în care vibrația muntelui și a muzicii clasice s‑au contopit într‑un concert maiestuos.
Programul, compus din transcripții ale Rapsodiilor lui Enescu și a „Rhapsody in Blue” a lui Gershwin, a fost o călătorie inițiatică. Primele clipe au fost un murmur tremurător asemenea unui pârâu ce se naște într‑o stâncă, iar apoi sunetele virtuoase au urcat spre un apogeu de intensitate. „Rapsody in Blue” a avut forța unui fior urban, suspendat în aerul curat de munte, transformând piatra într‑un amfiteatru al visării. În tot acest răstimp de aproximativ 75 de minute, cerul părea să asculte cu sufletul la gură, redevenind muzical o metaforă vie a comuniunii dintre natură și artă.
Rapsodiile de Enescu transformă „sala de concerte” într-un murmur de izvor, un cântec de fluier transformat în metaforă. Tomescu își apleacă fruntea, trăind la intensitate maximă de parcă vioara i-ar fi extensia gândului. Publicul tace și respiră de parcă totul este perfecțiune. Se simte un tremur colectiv, oamenii privesc împietriți, cu ochii umezi. Muzica nu mai este doar artă, este un ritual.
Dragoș Ilie – țesătorul de lumină, unul dintre cei mai apreciați chitariști români ai noii generații
Când chitara lui Dragoș Ilie răspunde viorii, e ca și cum soarele ar trimite raze printre norii ce se joacă precum o operă muzicală. Sunetul chitarei, clar, mângâietor, parcă ar încerca să aline asprimea muntelui.
În pasajele de dialog, cei doi muzicieni se privesc scurt, cu o înțelegere tăcută, complice. E artă vie, improvizată în respirația locului. Într-o clipă, chitara devine hora de la poalele Carpaților; în alta jazz-ul urban.
La finalul concertului cei doi virtuozi au oferit publicului aflat în număr foarte mare pe platoul de la Cabana Caraiman (aproximativ 1000-1200 de persoane) un binemeritat cadou: Balada pentru vioară și orchestră de Ciprian Porumbescu, în transcripția pentru vioară și chitară realizată de Dragoș Ilie.
Publicul un singur trup, o singură inimă
Spectatorii sunt captivi. Unii au ochii închiși și își mișcă ușor capul în ritm, ca într-o transă. Alții privesc în gol, cu zâmbete absente, sorbind fiecare notă. Toți fac poze, filmează, imortalizează fiecare secundă. Atmosfera este unică. Nimeni nu vorbește, nu se mișcă. Se trăiește orice sunet.
„Este o ocazie rară să vezi Stradivarius live la peste 2000 de metri altitudine. Nu este nevoie de o sală luxoasă ca să te impresioneze”, mi-a declarat un spectator de la acest eveniment.
Concertul de la Caraiman a fost al douăzeci și unulea din Turneul Național „Rapsodiile Stradivarius 2025” (ce potrivire perfectă 5 iulie 2025, mă aflu la 2025 m altitudine). Ideea este simplă, dar grandioasă: să duci muzica în locuri încărcate de sens, să o oferi oamenilor acolo unde nu se așteaptă, să unești granițele dintre sălile de concert și natură.
Aplauzele au confirmat dacă mai era cazul, talentul și virtuozitatea celor doi maeștri ai muzicii. Oamenii s-au apropiat de artiști pentru autografe și instantanee, un ritual firesc de comuniune, ce a scos la iveală chipuri calde, zâmbitoare.
Concertul din 5 iulie 2025, de la Cabana Caraiman, a fost nu doar un recital, ci o cronică muzicală scrisă cu acorduri sonore. A fost un ecou al măreției, un simbol al respectului pentru natură, pentru patrimoniu și pentru spiritul care renaște sub forța artei.
Un imn cu care noi românii ne mândrim!
Epilog – Muntele ascultă
Când spectatorii încep să coboare spre Valea Jepilor, concertul nu se termină cu adevărat. Melodiile rămân suspendate pe crestele mărețe ale munților, Vântul le poartă pe zări, pe aripile sale. Pentru cineva care va urca aici mâine, locul va părea la fel, dar nu va mai fi niciodată același. Concertul de astăzi l-a schimbat. Muntele a ascultat muzica și i-a răspuns cu propria sa măiestrie. Aceasta a fost concertul de la cabana Caraiman din seria „Rapsodiile”.
Un concert asemenea unei rugăciuni, o frescă sonoră pictată direct pe stânca Bucegilor.
Iar pentru cei nu au putut fi acolo, la finalul acestui material veți putea vedea o mică parte din momentul sublim de final al concertului- magnificul sunet al viorii și chitarei interpretând Balada lui Ciprian Porumbescu, precum și declarațiile celor doi renumiți virtuozi, Alexandru Tomescu și Dragoș Ilie.
Și tot pentru dumneavoastră, o amintire – autograf al maestrului Alexandru Tomescu, oferit în exclusivitate pentru Observatorul Prahovean.
