Ascunsă între colinele molcome ale județului Prahova, în zona colinară a cândva renumitelor dealuri Seciu, comuna Lipănești este un loc unde timpul pare să curgă mai domol, unde tradițiile se împletesc armonios cu prezentul, iar oamenii păstrează cu sfințenie moștenirea lăsată de străbuni. Este satul românesc, în care glasul clopotelor de la biserică răsună la fiecare slujbă, iar oamenii se îndreaptă spre biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”
O istorie ce curge printre anii vieții
„Această sfântă biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost construită în anul 1810 de către Ion şi Sultana Lipănescu. Pe parcursul anilor a fost restaurată şi modificată din formă de navă în formă de cruce. Ultima reparație capitală s-a făcut în urma cutremurului din 4.III.1977, când a fost mărit şi pridvorul. S-a repictat în anul 1985 de către Stoica Emil din Zâmbroaia, Prahova. Toate aceste lucrări s-au făcut la îndemnul preotului paroh Gheorghe Andrei, cu ajutorul enoriaşilor, în timpul păstoririi P.F. Părinte Patriarh Iustin Moisescu. S-a resfinţit la data de 27.august.1985.”
Satul cu biserici și suflete curate
Biserica din Lipănești este mai mult decât un loc de rugăciune – este inima comunității, locul unde credincioșii își aduc cu ei gândurile, bucuriile, durerile, este locul unde glasul rugăciunii se împletește cu sunetul clopotelor.
Părintele Adrian Marin, un om cu har și dăruire, a reușit să transforme lăcașul de cult într-un adevărat simbol al solidarității și iubirii creștine. În inima comunității din Lipănești, preotul Adrian Marin nu este doar un slujitor al Bisericii, ci și un model de implicare, empatie și devotament. De-a lungul anilor, a reușit să transforme parohia într-un adevărat simbol al credinței, unde credincioșii vin ca la ei acasă.
Omul sfințește locul
La biserica din Lipăneşti se vede chiar și de ai fi orb mâna de gospodar. Nu ai cum să nu te gândeşti la Dumnezeu, atunci când pășești pentru prima oară aici, unde fiecare colţişor este înfrumuseţat până la cel mai mic detaliu. Părintele Adrian Marin a reuşit în anii de preoție să „nască” fii duhovniceşti, în așa fel încât enoriașii parohiei se îngrijesc de sfântul lăcaş ca de propria lor gospodărie.
Ajuns aici, acum împărtășesc din bucuria primită, din momentele frumoase, din lectiile de viață trăite. Pun slovele pe hîrtia „online” și redau o mică parte din povestea vieții preotului ce este „păstorul” acestei comunități.
M-am așezat la taifas cu dumnealui și am aflat frumoase momente de viață trăite alături de credincioșii ce trec pragul bisericii. Și credeți-mă sunt mulți, foarte mulți. O comunitate unită, oameni cu credință în Dumnezeu, care sunt gata oricând să le fie de folos celor ce au nevoie.
Iată pe scurt începutul „păstoririi” sale la biserica din Lipănești, așa cum dealfel chiar părintele spune:
„În timpul sfintei liturghii în cadrul căreia am devenit preot, pe 4 aprilie 1998, Preasfințitul Teodosie Snagoveanul, cel care m-a hirotonit, mi-a dat Trupul Mântuitorului Hristos, zicând: „Primește acest scump odor de care vei da seama la cea de-a doua venire a Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Aceste cuvinte m-au cutremurat, așa încât primul impuls a fost de a-i da înapoi Sfântul Trup și de a-i spune că îmi este greu să îmi asum o responsabilitate așa de mare. Mi-am reprimat însă această pornire, nu se mai putea schimba nimic, mi se dăruise deja harul preoției.
După 27 de ani, de-ar fi să pot da timpul înapoi, aș avea aceeași simțire, dar aș alege același drum, al preoției, deși sunt conștient că nu am reușit să fiu așa cum Își dorește Dumnezeu și nici așa cum îmi doresc eu. Am nădejde însă că Dumnezeu mă va ajuta să fiu mai lucrător și cu mai multe roade, aceasta și prin susținerea venită din partea credincioșilor mei”.
Stau împreună cu părintele în strana bisericii, fiind fascinat de această mirifică dar reală mărturisire. Simt că îmi doresc ca timpul să se oprească, gândurile să ni se lumineze pentru a afla cât mai multe dintre trăirile, bucuriile, neîmplinirile „părintelui nostru” așa cum îl numesc toți ce trec prin acest mic colț de rai pământean.
Îl rog să-si amintească de prima sa slujire din viața de preot. Îi urmăresc privirea, îi văd ochii cum lăcrimează… sunt lacrimile bucuriei trăite într-o noapte sfântă! Lacrimile ce nu se pot uita niciodată! Și preotul Adrian este OM !
Prima slujbă
„A îngăduit Dumnezeu ca prima sfântă liturghie săvârșită în această parohie alături de credincioșii mei să fie într-o noapte de Înviere – 19 aprilie 1998. Emoția Învierii, a primei slujbe în parohie și a începutului de preoție s-au împletit, aproape copleșindu-mă. Un gest aparent mic mi-a dat însă putere.
Tanti Viorica, așa cum îi spuneam noi, simțindu-mi parcă sfiala, a venit către mine, luându-mă de braț și conducându-mă spre biserică, acolo unde erau credincioșii în așteptare. Atitudinea sa, destul de familiară, întrucât îi fusesem prezentat mai înainte de către părintele Ștefan, m-a ajutat să depășesc, măcar în parte, avalanșa de emoții și să am o comunicare firească. Pentru lucrarea lui Dumnezeu prin această credincioasă, o pomenesc la toate slujbele pentru cei adormiți.
Am slujit alături de părintele Ștefan Samoilă, căruia i-am transmis ceva din emoția mea și de la care am primit, în schimb, încurajare și întărire. Mi-ar fi fost mult mai greu fără dânsul, atunci și în multe alte împrejurări ale acestor ani de preoție.
Părintele Laurențiu, cântărețul nostru de atunci, prin felul său frumos de a-I sluji lui Dumnezeu, m-a ajutat în trăirea Sfintei Liturghii, lepădând astfel grija că poate nu voi împlini totul așa cum se cuvine. Slujind împreună în anii ce au urmat, adesea simțeam cum mă înalț către Dumnezeu, iar el, cântărețul meu, mă „ținea” acolo, sus.
În fiecare an de Paști, emoția este dublă, o dată pentru că este Învierea, iar apoi pentru că îmi amintesc de începutul preoției mele.”
Oamenii au nevoie de modele
Deja carnetul meu de gazetar foșnește cu o liniște ce nu vrea să deranjeze nimic din liniștea ce se trăiește aici.
„Fiecare dintre noi ne alegem câte un model de viață, unii preferă fotbaliști, alții actori sau personaje celebre din romane, din filme… Firesc, atâta timp cât luăm partea bună și frumoasă a lor. „Modelul meu de preoție a fost și este părintele duhovnic, cel care m-a îndrumat pe acest frumos drum” este punctul de plecare al preotului Adrian Marin pe cărarea către Dumnezeu și Sfinții Săi.
Primele întâlniri
Stau cu creionul în mână minunându-mă de felul cum curg slovele, așternute pe hârtie parcă singure. Realitatea mă trezește din vis, cu gândul de a-l întreba pe părinte dacă își reamintește despre primul credincios cu care s-a întâlnit pentru prima dată de când a fost hirotonit ca preot slujitor aici în Lipănești.
„Primul credincios întâlnit în această parohie m-a asigurat că aici sunt oameni liniștiți, cumsecade și credincioși. M-au bucurat aceste cuvinte, iar confirmarea lor a venit și prin vizitele pe care le-am făcut la casele enoriașilor în primul an de preoție, spre a-i cunoaște și de a afla ce așteptări au de la mine. Cei mai mulți au prețuit aceste vizite pastorale și cred că ele au constituit o compensare față de exigența pe care ei credeau că o am, reușind totuși, și astfel, să mă fac iubit.
M-am luptat să ajung cât mai curând să locuiesc în parohie, dar câteva săptămâni a trebuit să fac naveta. În acea perioadă, câteva familii mi-au purtat de grijă în mod deosebit, invitându-mă în casele lor când aveam nevoie. Le-am prețuit mult ospitalitatea și am reușit să mă simt mai curând „de-al lor”. Integrarea mea a sporit în scurt timp, fiind primit în gazdă la una dintre familii.
Una dintre primele întâlniri a fost cu trei bărbați din parohie, care consumau câte o bere în fața unui magazin. Au insistat atât de mult să beau și eu o bere, încât, spre a nu-i mâhni, am acceptat o sticlă de suc.
M-am bucurat să fiu alături de ei în sinceritatea manifestării lor, așa încât ei să înțeleagă că nu sunt judecătorul lor, ci părintele lor. Aspectul esențial al acelui moment este însă altul: aproape toți cei care treceau pe acolo se uitau ca să vadă ce am în mână, în timp ce mă salutau; mi-am dat seama și de aici că au așteptări mari de la mine și că au nevoie să le fiu model.”
Aici la Lipănești, „părintele nostru” nu este doar un simplu si ascultător slujitor al Bisericii, ci și un adevărat model de luat în seamă pentru orice locuitor al parohiei. Răbdarea si sfaturile primite de la dânsul către oricine stă de vorbă, sunt calitățile părintelui care „ascultă mult și vorbește puțin”
Bucurii duhovnicești
„Una dintre primele bucurii duhovnicești a fost sporirea continuă a numărului de credincioși la slujbele bisericii. Pentru orice preot, numărul mare de credincioși este o confirmare a lucrului bine făcut și a iubirii, astfel că preotul prinde aripi și se jertfește mai mult pentru păstoriții săi.
Dacă un preot nu este susținut de către enoriași, se poate descuraja și poate ajunge el însuși într-o stare decadentă și, ca urmare, credincioșii să fie și mai nemulțumiți de el. Așa turmă, așa păstor!
La un moment dat, biserica era atât de plină încât consideram că va trebui să facem o biserică mai mare. Între timp însă mulți dintre cei de atunci au plecat la ceruri (frumos este când cei rămași în urma lor le urmează pilda de buni credincioși) ori s-au mutat din parohie”.
Părinte drag, cum faceti pentru că de fiecare dată când sunt prezent la Sfânta Liturhie, în biserică doar „glasul îngerilor” se aude? Am crezut că este doar trăirea mea, dar am auzit același lucru și de la „musafirii” bisericii noastre.
„Liniștea din biserică, din pridvor ne-a adus mult folos duhovnicesc, credincioșii înțelegând mai bine astfel frumusețea și profunzimea slujbei, bucurându-se în pace de ea, determinându-i și pe cei care veneau mai rar să ia parte în mod constant la slujbele bisericii.
Credincioșii au înțeles că în timpul slujbei vorbim cu Dumnezeu, nu între noi, iar salutarea se face nu prin cuvinte, nici prin strângere de mână, nici prin sărutare sau îmbrățișare, ci printr-o simplă înclinare a capului. Toate aceste gesturi frumoase se pot face, desigur, în afara slujbei. Atât de profundă este această liniște încât dacă, după sfințirea darurilor, se face o mică pauză, nu se aude absolut nimic.”
Îmi continui împreună cu „omul ce sfințește locul” pelerinajul gazetăresc, curios să mai aflu o parte din frumusețea acestui colț de rai. Creionul parcă știe să scrie singur, uite așa apare gândul despre cum ard candelele în biserică și curios am aflat de la credincioși că acestea ard neîntrerupt timp de mai mulți ani. Parcă mi-a simțit gândul și deîndată „părintele nostru”, îmi satiface curiozitatea.
„Candelele arzând neîncetat de mulți ani, iar de 17 ani chiar cu Sfânta Lumină venită din Cer, constituie o jertfă adusă de noi toți înaintea lui Dumnezeu și ne ajută să simțim mai vie prezența divină în mijlocul nostru. De câțiva ani, aprindem lumânări la toate mormintele, duminică seara, înainte de Sâmbetele morților, de cele două hramuri ale bisericii, de Crăciun și de Paști.
Cimitirul din ce în ce mai îngrijit este el însuși o împlinire duhovnicească, evidențiind purtarea de grijă a celor vii față de sufletele celor adormiți. Este o imagine frumoasă spre folosul credicioșilor mei și a celor adormiți. O credincioasă în vârstă prețuia atât de mult frumusețea cimitirului nostru încât mi-a mărturisit dorința de a ajunge cât mai curând să fie înmormântată aici. La înmormântarea sa, am amintit acest lucru.
De asemenea, în fiecare seară, se aprind lumânări la lumânărar, la troițe și la mormintele preoților care au slujit aici, dând imbold și altor credincioși să aprindă zilnic lumânări tip candelă la mormintele celor dragi. Prin toate acestea, biserica noastră este mai vie, la fel și cimitirul.”
Și tot ca o mulțumire, am aflat că biserica unde slujește preotul Adrian Marin este deschisă zilnic.
”Biserica deschisă zilnic de dimineața până seara este o chemare mai concretă a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, o strigare a Lui către noi, o deschidere a „brațelor părintești” spre duhovnicească îmbrățișare. Chiar dacă nu sunt foarte mulți cei care intră în biserică în afara slujbelor, gândul că aceasta este deschisă le este spre zidire sufletească multora.
Cei care stau în biserică (ne bucurăm să fie cât mai mulți aceștia!) așa încât ea să fie deschisă zilnic săvârșesc o faptă bună care le aduce mult folos duhovnicesc și bucurie. Să poți intra oricând în cursul zilei în biserică spre a te ruga sau liniști este un mare dar de la Dumnezeu. Biserica a început să fie deschisă zilnic în urma unui îndemn al patriarhului Teoctist, care astfel rămâne atât de frumos în amintirea noastră!
Cred că acest îndemn duhovnicesc i-a fost spre binecuvântare și dânsului, pentru că atunci când a trecut la cele veșnice, biserica noastră a fost deschisă continuu, timp de 40 de zile, citindu-se neîncetat Psaltirea pentru sufletul său. Chiar în ziua morții sale, credincioșii s-au adunat la biserică și împreună am săvârșit o slujbă de pomenire”.
Părinte suntem cu sufletul și gândurile către Dumnezeu. Ne aflăm în Postul Paștelui. Am trecut cu bine mai mult de jumătate din această perioada de curăție trupescă și mai ales sufletească. Urmează o perioadă și mai încărcată duhovnicește, ne apropiem de slujbele deniilor, de perioada în care la imboldul dvs. și împreună cu credincioșii înfăptuiți o mulțime de lucruri frumoase, o serie de acțiuni caritabile care să aducă bucurii și mulțumire tuturor. V-aș ruga să ne spuneți măcar o parte dintre ele.
„Citirea Psaltirii neîntrerupt pe toată perioada postului, de altfel o ascultare pe care o fac crediciosii de vreo 8 ani în urmă. Se rânduiesc printr-un program dininte stabilit așa încât 24 de ore din 24 să nu existe momente de întrerupere.”
„Vizitarea bolnavilor, o acțiune pe care o facem și în Postul Crăciunului. Dorim în felul acesta să bucurăm pe cei împovărați de boală, de neputințe trupești. În felul acesta aducem lumina și bucuria în sufletul acestor oameni.
Îmi reamintesc cu deosebită emoție de perioada pandemiei, atunci când credicioșii nu puteau să vină la slujbe, aceștia s-au mobilizat în grupuri de voluntari care au dăruit lumina Sfantă la fiecare casă. Parcă a fost ieri! Atunci mi se părea trist, azi simt bucuria acelui moment.
Întâlnirile duhovnicești, pelerinajele, ieșirile la iarbă verde, agapele periodice din sala de mese ne-au ajutat să Îl cunoaștem mai mult pe Dumnezeu, fiecare pe sine și unii pe alții și astfel să se așeze multe lucruri, să se lege prietenii, să avem împliniri duhovnicești și oamenii să iasă puțin „din ale lor.
Procesiunile de Sfânta Parascheva, de Ziua Națională, de Ziua Eroilor și de Sfântul Andrei, precum și procesiunile de la Prohodul Mântuitorului Hristos și al Maicii Domnului sunt ieșiri ale Bisericii către lume, atrăgând prin solemnitate, rânduială, frumusețe și chiar spontaneitate, iar pe alții măcar determinându-i să se întrebe de ce ei nu sunt încă atrași de cele duhovnicești”.
Părinte stau de vorbă cu dvs. și tot îmi răsună în urechi, un refren cunoscut, Eternitate…Eternitate ne este viața, eternitate ne sunt clipele de iubire, peste zări și peste timp eternitate!
„Am trăit împreună cu dumnevoastră momente unice, de o sensibilitate aparte, în „Duminica Orbului” atunci când regretatul George Nicolescu ne bucura de fiecare dată cu muzica sa. Au rămas amintirile.” Așa fost destăinuirea părintelui, căruia i-a tremurat vocea de emoție. Dealtfel l-a prețuit atât de mult pe cantautorul prahovean încât la înmormântarea sa a dăruit simbolic o epistolă în care era exprimat regretul trecerii la cele veșnice a lui George Nicolescu!
Părinte am amintit că ne apropiem de sărbătoarea Sfintelor Paști. Așa cum ne-am obișnuit biserica va fi plină de credinncioși, care se vor bucura de praznicul Învierii.
„Ca în fiecare an ne înoim biserica cu lucruri de folos. Prin grija credincioșilor pregătim curtea și biserica de sărbatoare așa cum se cuvine. Totul strălucește, totul este imaginea purității. Credincioșilor le oferim Sfintele Paști în punguțe alături de un mesaj cu folos duhovnicesc.
Până atunci îmi aștept fii duhovnicesti, și pe ceilalti mebri ai comunității noastre, să fim împreună la slujbele bisericii, să le ascult și de pot să le spun un cuvânt de învătătură, să le ofer momente de alinare sau bucurie.
Mai avem multe de făcut, de împlinit, dar am răbdarea necesară să le săvârșim pe toate.
Multe ar fi de spus, Mai e loc pentru un gând…Avem nevoie de acest refugiu duhovnicesc!
Închei mulțumindu-le credincioșilor mei pentru că mi-au fost alături în momente frumoase, dar și la durere, ajutându-mă să mă bucur mai mult sau să trec mai ușor peste încercări. Îi rog să îmi fie în continuare aproape și nădăjduiesc ca dragostea să le fie răsplătită de Dumnezeu”.
