Parcă desprins din ilustrate vechi, îl putem numi un sat ce a fost odată… Cu frumoase poieni verzi cât cuprinzi cu privirea și ruine ale unor case, plictisite de atâta singurătate, cu pervazuri din lemn ce stau încă mărturie faptului că aici a fost, cândva, viață. Un colț de rai uitat de Cel de Sus. Cu oameni frumoși și harnici, legați trup și suflet de locul în care s-au născut și pe care au fost nevoiți să îl abandoneze. Satul Plăiețu din comuna Măneciu este și acum „bucățica lor de frumos” despre care își amintesc cu lacrimi, nostalgie și dor pe care încearcă să îl reprime. Fiindcă, oricum, nu mai au ce face… Le-a rămas doar povestea.
Aici, la Plăiețu, au locuit demult, aproximativ 500 de familii… Astăzi, la o simplă căutare pe Google, afli că este satul prahovean unde nu mai există niciun locuitor. A rămas un fel de martor între Dumnezeu și oamenii ce au trăit aici, împărțind împreună bune și rele, acum zeci de ani…
Barajul Măneciu, în loc de „acasă”
În anii 70, la Plăiețu au început exproprierile, iar în 1980, sătenii au fost strămutați în comună, cu toată agoniseala de-o viață. Pe locul a ceea ce ei numeau, de generații întregi, „acasă” apăreau barajul și lacul de acumulare de la Măneciu.
Sutele de localnici au fost mutați în blocuri reci, triste și gri, departe de colțul lor de rai. Unii au refuzat să fie dezrădăcinați și au ales să se stingă, indiferent de orice, pe locul hărăzit de Dumnezeu. Când apele barajului au năvălit peste ei și-au mutat casele mai sus, cu încăpățânarea omului pentru care pământul e sfânt. Au trăit așa, fără apă potabilă, fără curent, fără gaze și fără nimic din ceea ce îi este la îndemână omului modern… Doar cu amintirea a ceea ce a fost odată și cu gândul că asta le-a fost soarta. Înconjurați cât cuprinde de ape și singurătate. Având ca singură companie urșii, mistreții și vulpile ce dau târcoale prin zonă. Resemnați au murit, resemnați au rămas și astăzi sătenii din Plăiețu care îți vorbesc, triști, de pe asfaltul ce a luat locul pământului reavăn pe care călcau cu picioarele goale când ieșeau în bătătură…
A dispărut fizic, nu și din sufletele oamenilor
Sătenii aveau gospodării cu care mândreau, aveau zeci de animale care le asigurau hrana zilnică. Totul se făcea în casă. Până și pâinea o coceau molcom în cuptorul cu lemne. Se bucurau de roadele pământului, de hărmălaia de pe ulițe, de biserică, școală, cooperativa satului sau de „mocănița” de care își amintesc cu drag. Totul a dispărut fizic, nu însă și din sufletele lor.
„Au rămas câteva grădini cu pomi fructiferi și legume, unde câțiva încăpățânați încearcă să ajungă, fiecare cum poate, pentru a se îngriji de aceste roade. Apelează unul la altul. Nu se poate ajunge acolo decât cu o mașină de teren. Sau cu căruța, cine se încumetă. Am avut, când acolo mai trăiau oameni, și o barcă pusă la dispoziție de Apele Române. Până la Plăiețu, din Măneciu, sunt kilometri buni de parcurs, iar traseul de urmat este înfiorător de dificil. Văd că unii nu renunță la ce le-a mai rămas”, povestește primarul comunei, Auraș Dragomir.
Plăiețu, zonă turistică?!
Același primar care are în plan un proiect realizabil cu fonduri europene, proiect ce vizează transformarea fostului sat Plăiețu în zonă de interes turistic.
„E păcat de locul acela. E păcat de peisajele amețitor de frumoase pe care le are. Ar fi frumos aici și un muzeul al satului. Este o investiție grea, milioane de euro, poate zeci, dar noi ne dorim să exploatăm potențialul acestui loc. De locuit, clar, nimeni nu va mai locui aici, însă, doar pentru turism cred ca am putea face ceva cu finanțare de la UE.”
Când sau dacă se vor concretiza aceste planuri, e greu de spus. Și, mai ales, de făcut. Până una alta, cei care au fost odată locuitori ai satului Plăiețu nu pot decât să își amintească cu drag și dor despre cât de frumos a fost odată!
Vezi Cătun,sat Ogretin ..ce a mai rămas din el;((((