Prahovenii îl cunosc datorită activității sale politice și unei vieți petrecute la catedră. Puțini sunt, însă, cei care îl știu dincolo de viața publică. Și mai puțini sunt cei care îi știu regretele, temerile, visurile, practic tot ceea ce înseamnă satisfacțiile sau insatisfacțiile unei vieți. A fost primar al Ploieștiului, a fost parlamentar, șef al IȘJP, a fost dascăl. Și este în continuare, semn că duce mereu dor de întrebarea pe care adesea o primește când ia la pas străzile Ploieștiului : ”Vă mai amintiți de mine, profesore? Dumneavoastră m-ați inspirat să aleg calea asta…” Horia Toma, omul, este o poveste. Știe să fie serios, știe să și facă haz de necaz, știe să râdă, dar și să certe, știe să se deschidă și să vorbească ploieștenilor, prahovenilor ce îl cunosc despre om, minte și suflet. Ansamblul care l-a ajutat, astăzi, să privească în urmă și să spună amuzat: ”Da, domnule, ăsta sunt eu, iar de nu vă place, altul mama nu mai face!”
O luăm la pas pe străzile Ploieștiului. Are o energie pe care sunt invidioasă. Încercăm să vorbim despre toate și despre toți. Din când în când, se aude: ”Să trăiți, domnul primar!” ori ”Bună ziua, domnule profesor!”. Zâmbește, răspunde elegant și îmi zice șoptit: ”Ăsta mi-a fost elev la ,,Mihai Viteazul,,. Bun copil..!” Stau și mă întreb dacă am vreo șansă să ”scotocesc” în trecutul lui, fără a fi … ”bruiați”. Ne așezăm pe o bancă și își începe povestea… Una pe care o spune cu har de povestitor, nu multora, doar unora…
Vreau să îi știu copilăria. Vreau să aflu cine fost înainte să ajungă muntele de om, devenit, peste ani, primar, inspector școlar, profesor de fizică, ori parlamentar de Prahova. Zâmbește când își amintește…
”Era să rămân corigent. La fizică!”
”Am avut o copilărie frumoasă. Părinți care m-au iubit, bunici care au fost profesori și care mi-au insuflat dragostea de carte, prieteni foarte mulți. Nu plecam niciodată la școală până când bunica nu mă asculta la lecții. De la ea am învățat corectitudinea și cât de important este să onorezi școala pentru a ajunge om viață. Îmi aduc aminte, în casa copilăriei, am avut o bibliotecă imensă. Ai mei, ingineri, dar pasionați de lectură, la fiecare salariu, prima oprire o făceau la biblioteca din centru, unde vânzătorul de acolo le punea mereu cărți deoparte. Tot ce apărea nou luau ,, pe sub mână,,. Fiind un copil bolnăvicios și timid, stăteam foarte mult acasă și, ce puteam face, citeam! Îmi amintesc, ai mei, la un moment dat, au vrut să îmi încuie cărțile. Ziceau că, totuși, e prea mult… Noaptea, luam lanterna și, în loc să dorm, mai citeam un pic. Cărți de dragoste, romane istorice, astea îmi plăceau cel mai mult. Să nu credeți, însă, că, în clasa a IX-a, am scăpat de riscul de a rămâne corigent. Culmea, la fizică!”
Horia Toma recunoaște că fizica nu a fost nici pe departe materia lui preferată. În gimnaziu voia să se facă profesor de istorie, părinții, ingineri chimiști, l-au vrut profesor de chimie. ”Întâmplarea a făcut ca, în momentul în care era să rămân corigent la fizică, profesorul meu de atunci, un tip foarte exigent, să ne dea de rezolvat o problemă. Am fost singurul care a știut să o ducă la capăt. Nu mă întreba cum, dar am fost, atunci, o mică vedetă locală. Am luat zece și toți colegii mă întrebau cum am reușit. S-a întâmplat, pur și simplu. De aceea m-am înscris la Politehnică, așa cum au vrut părinții, dar m-am reorientat repede spre Facultatea de Fizică. Fiindcă asta a fost menirea mea”
”Ai mei mi-au încuiat pantalonii. Adio ieșiri cu fetele, pe bulevard!”
Ascultându-l, nu știi ce să mai crezi cu privire la mitul vieții perfecte. Parcă îmi citește în privire nedumerirea și spulberă totul din câteva vorbe. ,, Am făcut multe prostii. Fumam, fiindcă îmi spuneau colegii că altfel nu sunt ,,bărbat,,, chiuleam, am avut nota scăzută la purtare de le era rușine alor mei să mai vină la școală. Să nu crezi că am scăpat ieftin. Acasă s-a întrunit ,, consiliul de securitate,,. Mi-au încuiat toți pantalonii lungi și mi-au lăsat doar două perechi de pantaloni scurți. Îți dai seama, adio ieșiri cu fetele pe bulevard. Eram ditamai găliganul, cum să ies la întâlnire în short? Țin minte, singurele mele ,,escapade,, erau, atunci, drumurile pe înserat, să nu mă vadă nimeni, până Gara de Sud de unde îmi luam țigări. Pe ascuns.
”Mircea, fă-te că lucrezi!”
Îl întreb pe Horia Toma când a simțit că s-a maturizat. Și dacă vreo contribuție la această maturizare a avut-o și prima și unica lui dragoste, femeia ce îi este soție de zeci de ani. Nu apuc să termin ideea că primesc și răspunsul. ”Dar eu nici acum nu m-am maturizat suficient. Tot suflet de copil am și asta poate pentru că nu eu am ,,propus,, vieții , ci viața mi-a ,,propus,, mie… Să fiu primar, să fiu deputat, să fiu șef al Inspectoratului Școlar Prahova, să fiu dascăl. Admite că cel mai amar gust i l-a lăsat lumea politică. Nu a putut, zice el , niciodată să se alinieze gândirii pe care o au mulți ce activează în acest domeniu: ”Mircea, fă-te că lucrezi!” Pentru mine, din nefericire, asta e concluzia cu care am rămas din tot ceea ce înseamnă politica românească.
”Noblețe”, cuvântul pe care îl folosește când vorbește de soție
”Da, soția mea, pe care o cunosc din liceu ( stătea în fața mea în bancă) mi-a fost stâlp în toți acești zeci de ani parcurși în călătoria numită viață cu bune și cu rele. Mi-a tolerat multe, mi-a iertat multe, m-a susținut în momentele grele, cred că traiul ei lângă mine nu a fost ușor, fiindcă eu nu sunt un om ,,ușor,,. Dar, uite, am rezistat. Și rezistăm. Și asta pentru că eu am un cuvânt preferat atunci când îmi caracterizez soția: noblețe.
”Regret cumplit că nu am avut copii”
Ce a iubit cel mai mult, acum, când privește în urmă la cariera pe care a avut-o? Clar, catedra. Sutele, miile de copii cărora le-a ghidat pașii în viață. O spune cu bucurie, dar și cu o urmă de regret. Nu vreau să intru cu bocancii în sufletul omului, dar omul Horia Toma nu se ascunde… ,, ”Da, regret cumplit că nu am avut copii. Poate de asta nu mă simt un om împlinit complet. Am fost și eu și soția atât de dedicați carierei, încât a trecut timpul și, când am conștientizat, a fost prea târziu.. Dar ne mulțumim acum cu ideea că noi creștem copiii altora. Chiar dacă sunt proaspăt pensionar, încă locul meu este la catedră. Iar dincolo de ea, îmi place în continuare să citesc și să mă uit la filme”.
Mai crede ceva Horia Toma… Că fiecare om poartă în suflet o vorbă, un gest, o învățătură a unui dascăl. De aceea are o așa mare satisfacție când primește, în plimbările sale pe străzile Ploieștiului, întrebări de genul: ”Cum mai sunteți, domnule profesor? Vă mai amintiți de mine?” Și de aici încep să curgă povestea… Cea a unei vieți dedicate, înainte de toate, educației.
Cel mai bun dintre cei mai buni!
RESPECT MAXIM!
Dacă pe Tomiță l-ar vota toți elevii pe care i-a îndrumat și care îl apreciază cu adevărat, ar avea un loc în Parlament pe viață.
Un vot l-ar avea de la mine…
Domnule diriginte ,aveți har de dascăl care v-a apropiat de elevi și de oamenii care au devenit!