fbpx

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.33.jpegLa vreo 15 kilometri de Câmpina se află un loc unde Dumnezeu parcă și-a încercat talentul, care a fost desăvârșit ani buni de mâna omului pentru ca, acum, să se scufunde în uitare și nepăsare. Cătunul Poiana Trestiei, din Cosminele, este un colț de Rai, unde timpul a stat în loc. S-a oprit cam acum 10-15 ani, de când bătrânii au început să moară unul câte unul. De atunci, casele tradiționale, desprinse parcă din poveștile copilăriei noastre, au început să-și expună propriile dureri. Nelocuite, neîngrijite, doborâte de capriciile vremii, zidurile se deteriorează pe zi ce trece.

De când începi să urci drumul pietruit spre Poiana Trestiei ești întâmpinat de acea imagine pe care ai văzut-o la Muzeul Satului. Case vechi, cu tâmplărie sculptată manual, cu motivele tradiționale, cu prispe. Dai să intri în curte, să vorbești cu persoanele care le locuiesc. Te izbești însă de porțile ferecate de un lanț gros și-un lacăt mare.

Îți continui drumul, iar la câțiva metri, te lovește o imagine care-ți apasă greu pe suflet. O casă care stă să pice, dar care mai poartă urmele unei frumuseți cu care, în urmă cu 10-20 de ani, se impunea în cătunul din Cosminele.

Publicitate - continuă să navighezi
Continuă să citești

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.08.08 (1).jpeg

Pe măsură ce avansezi, descoperi un colț de lume plin de antiteze. Unul în care Dumnezeu a „picurat“ câte puțin din toate, într-o armonie desăvârșită, dar de care omul a uitat să se mai bucure. Tinerii au plecat spre oraș unul câte unul. Odată ce-au descoperit confortul, au refuzat să revină la casele bătrânești aflate într-un loc greu accesibil, unde până mai acum câtva timp chiar și cu căruța ți-era dificil să te deplasezi. Dacă la început, mai călcau pe la ai lor în weekend-uri sau de Sărbători, cu timpul au abandonat cu totul locurile. Bătrânii s-au dus unul câte unul, iar dintre cele 17 case câte sunt în Poiana Trestiei, doar trei mai sunt locuite permanent. Celelalte stau să pice sau mai sunt vizitate arareori de copiii și nepoții care speră să se mute cândva acolo.

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.08.08.jpeg

Prin crăpăturile din ferestre zărești înăuntrul lor paturile cu saltele de fân, acoperite de pledurile țesute la război. Pe jos, binecunoscutele preșuri de cârpe. O masă simplă, protejată cu o față de masă cusută în lungile nopți de iarnă, iar într-unul din colțurile de sus ale casei icoanele care ne spun că acolo a locuit, cândva, o familie de creștini. Mai zărești și tabloul de la nuntă, completat de fotografiile făcute, ulterior, cu ceilalți membri ai familiei. Imagini tocite, pline de amprente și de lacrimile celor care le-au tot privit în speranța că-și vor ostoi dorul de copii și nepoți. Pe prispe sau pe lângă casă mai vezi tot felul de acareturi, de la cleștii pe care agățau bucățile de carne pe care le puneau la afumat, până la furcile, lopețile și toate ustensilele pe care le foloseau la treburile gospodărești.

Grădinile, care mai de care mai îngrijite cândva, acum plâng. Pomii necurățați, alții doborâți de vânt, alții uciși de dăunători s-au transformat într-o perdea de vegetație peste livezile și terenurile…nimănui.

O speranță de reînviere!

Un loc aflat „în comă“ și care-și așteaptă resuscitarea din partea unor forțe proaspete, ale unor oameni care să-i înțeleagă frumusețea, specificul. Cele 17 case mai au 28 de proprietari. Unii sunt dispuși să vândă, doar că oferta și cererea se pare că ajung greu la un compromis. Și astfel, locul mai moare puțin câte puțin. Preotul n-a mai urcat de ani buni, la fel și poștașul… Morții sunt coborâți cu căruța până în Cosminele, acolo unde au parte și de prima slujbă din ritualul înmormântării, după cum am aflat de la puținii localnici permanenți sau temporari ai locului.

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.52.jpeg

Locul este vizitat mai tot timpul de porcii mistreți. Îți dai seama de cât de numeroase le sunt familiile după suprafețele „arate“ cu colții lor. Uneori, mai coboară aici și ursul. Și hrană are din plin pentru că pe unde omul nu mai trece, animalul și natura se împacă așa cum s-a întâmplat dintotdeauna.

„S-a dus un măr, s-a dus un păr, s-au dus și bătrânii noștri“

Daniel Răducu este unul dintre cei care nu se vede locuind în altă parte decât în Poiana Trestiei. Are amintiri, de când era copil, de la fiecare casă. Știe fiecare uliță, fiecare pom, fiecare „vorbă“ a naturii. Lucrează în Cosminele, dar a preferat să se gospodărească în locul unde a deschis ochii, unde a crescut și unde și-a întemeiat familia. I-a plâns sufletul cu fiecare vecin care a plecat pentru că știa că drumul este unul cu sens unic, iar locul de poveste devine mai sărac.

Pentru câteva ore a fost ghidul nostru prin cătun. Nu ne-a lăsat să plecăm până nu ne-a purtat peste tot pe unde a crezut că am putea găsi un loc care să ne atragă. Poate-poate, ne vom magnetiza de ceva de acolo și îi vom deveni vecini, chiar și de weekend. Ne-a purtat prin pădure, pe la lacul din Poiana Trestiei, dar ne-a dus și în poienița plină de zarzări care se îmbrăcase „mireasă“. O mare de alb și-o mireasmă care-ți intra în toți porii de ți se furnica pielea.

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.36.jpeg

Cât despre case, știa că într-una mergea când era copil ca să ia miere de la o băbuță extrem de zgârcită care nu-i dădea nici cât un bob de mazăre să guste, la alta era o femeie pe care o ajuta la adunatul fânului și despre care-și amintea că nu era zi în care să nu-și facă siesta la prânz și tot așa. Ne-am oprit la o casă, transformată de către animale în adăpost. Inclusiv una dintre vacile lui a intrat acolo pentru a făta.

„Am căutat-o vreo două zile prin tot satul. Am crezut că mi-a omorât-o animalele sălbatice, dar am găsit-o aici. Fătase, iar vițelul deja sugea când am dat eu de ei. Cum s-o fi descurcat, sărăcuța, singură și cum a știut ea să vină la adăpost… De aici și până acasă am mers cu vițelul în brațe, vă dați seama că prea ușor nu mi-a fost“, ne-a povestit Dan Răducu una dintre pățaniile lui, dar totodată și despre ceea ce-a fost și ce-a ajuns o casă de oameni. Câtă muncă o fi fost acolo, câtă viață, câtă suferință, amintiri, câtă dorință ca după ce ei n-or mai fi să aibă unde sta copiii și nepoții lor…

„Aici a fost un cireș din ală mare în care mă urcam când eram mic. S-a uscat. Și aici a fost o livadă, dar nu s-a mai îngrijit nimeni de ea. Și așa, s-a dus un măr, s-a dus un păr, iar cu ei s-au dus și bătrânii noștri“, ne-a mărturisit cu multă nostalgie ghidul nostru de ocazie.

Între dorință și putință

Unul dintre cei care se ambiționează să nu lase locul să moară este Vlad Buzățoiu. Este cel care cu imaginația și forțele proprii promovează zona atât cât poate. Își aduce prietenii, le povestește tuturor despre acest colțișor autentic, iar de Sânziene a organizat și un festival cu muzică folk, cu foc de tabără, cu povești, cu colindarea ținutului. A refăcut casa bunicilor paterni și speră ca asemenea lui să vină și alte persoane care să cumpere acolo și să restaureze imobilele vechi sau să ridice altele, dar în aceeași notă tradițională. Locul se pretează de minune chiar și pentru organizarea unei tabere, unde copiii să descopere adevărata viață la țară. Dar trebuie să existe viziune și interes pentru așa ceva.

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.57.jpeg

În casa lui Vlad pășești, parcă, într-o mașină a timpului. Una în care viața a „înghețat“ în 1995, după cum ne arată calendarul de pe perete. Încă de la intrare, te întâmpina mirosul de casă de țară, imaginea sobelor din cărămidă, îmbrăcate în lut și văruite. Oglinzile, „îmbătrânite“ și ele, găzduiesc pe micul lor pervaz sticluțele cu apă de colonie și nelipsitul Carmol. Carpetele de pe pereți , preșurile, fețele de masă îți aduc aminte, inevitabil, de copilărie și casa bunicilor.

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.08.07 (1).jpeg

Afară, sub șopron era bucătăria de vară. Mai este și acum plita pe care gătești cea mai bună mămăligă la foc de lemne.

După o zi petrecută aici, pleci cu bateriile încărcate, cu acea stare de bine, cu dorința de a reveni, dar și cu durerea unui tablou din care reiese dezrădăcinarea noastră.

După ce cobor la mașina lăsată în vale, pentru că nu poți urca pe drumul pietruit, dar netasat, cu un simplu turism, ci doar cu un 4X4, și pornesc motorul, gândindu-mă la cât de mult pot distruge nepăsarea și goana după confortul actual, îi aud versurile lui Jean Moscopol, în interpretarea lui Tudor Gheorghe: „Tot ce e românesc nu piere/ Și nici nu va pieri/ Oricât vom îndura/ Jurăm să fie așa!”…

Foto: Liliana Maxim

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.33.jpeg

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.33 (1).jpeg

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.34.jpeg

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.35.jpeg

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.38.jpeg

caietul cu datoriile la țuică

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.40.jpeg

Daniel Răducu

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.42.jpeg

Vlad Buzățoiu

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.45.jpeg

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.48.jpeg

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.49.jpeg

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.55.jpeg

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.57.jpeg

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.06.58.jpeg

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.07.02.jpeg

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.07.05.jpeg

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.08.07.jpeg

WhatsApp Image 2019-04-02 at 13.08.08 (2).jpeg

Contactează Redacția Observatorulph.ro pe WhatsApp la: 0726.221.596 - doar text, foto și video.
Liliana Maxim Minculescu
redactor
Liliana Maxim Minculescu, jurnalist „de modă veche“, și-a început activitatea în 2004, lucrând simultan în presa scrisă și TV.
A lucrat la Telegraful de Prahova și Alpha TV, a făcut parte și din echipa cotidianului Adevărul pentru ca, ulterior, să se axeze pe jurnalismul de televiziune, la Valea Prahovei TV și Ploiești TV. A scris, totodată, și pentru site-ul: promovamprahova.ro.
Pentru activitatea în presa locală și regională a fost nominalizata mai multor concursuri, gale, dar și premiată în anul 2014, în cadrul Galei MediaFEM, iar în 2018 la Gala Comunității Prahovene.
A ales Observatorulph.ro pentru că îi place să țină pasul cu vremurile, iar prezentul și viitorul jurnalistic sunt aici, în presa online.
De același autor

banner sos deces ultim 300 copyright.jpg
harold.jpg
salina_urbana_BUNA_desk_9833f.jpg
970.jpg