Observatorul Prahovean, în colaborare cu Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, publică lucrările elevilor premiate la cel mai recent concurs ”Vreau să povestesc”. Astăzi vă prezentăm povestea cu care Natalia Dovganiuc, elevă în clasa a IV-a A, la Școala Gimnazială „Rareș Vodă” din Ploiești a câștigat Premiul I.
Povestea Marelui Lup Alb
Într-o zi, Mira, o fată pasionată de istoria dacilor, s-a dus cu familia ei în munții Orăștiei, să viziteze cetatea dacică Sarmisegetusa Regia. Când au ajuns la pensiune, Mira își zicea în gând: ,,Mă întreb ce legende o să descopăr?”. După ce și-a lăsat bagajele în cameră, Mira s-a dus în grădina pensiunii, care era aproape de pădure, unde era un bătrân cu plete albe ca neaua.
— Bună ziua, domnule! a zis Mira cu o voce calmă.
— Bună ziua, domnișoară! Ce vânt te aduce pe la mine?
— Vreau să vă întreb dacă știți niște legende dacice?
— Desigur, hai să îți spun una dintre legende.
Bătrânul i-a arătat niște buturugi.
— Hai să ne așezăm!
Bătrânul s-a așezat pe o buturugă, iar Mira în fața lui, în așa fel încât puteau să vadă pădurea, dar si munții Orăștiei în care care erau ascunse privirii multe cetăti dacice. Bătrânul s-a uitat în zare, înspre Sarmisegetusa Regia si a început să povestească:
„În vremuri de mult uitate, pe vremea când neamul viteaz al dacilor stăpânea ținuturi întinse si pline de bogății, locuia într-o cetate dacică o fetiță pe nume Zia. Ea era o prințesă, fiica lui Tiatus, un dac curajos si înțelept.
Zia, deși era o fată foarte frumoasă și educată ca o viitoare regină, era o luptătoare, căreia ii plăcea să învețe să lupte, să meargă prin pădure, să se joace cu băieții. Când toți din cetate dormeau, ea se antrena ca tinerii care aveau sa devină războinicii de temut ai Daciei. Zia avea un spirit războinic și voia să le arate dacilor că și fetele pot lupta pentru apărarea cetăților sacre.
În acele vremuri, pentru a deveni războinic era necesar ca tinerii daci să se ducă în pădure, să trăiască printre animalele sălbatice și să se împrietenească cu lupii, chiar să se întovărășească cu un lup. Lupii erau considerați un model al războinicului neînfricat, care își trăiește viața după reguli clare și demne.
Într-o zi, prințesa dacilor, Zia, a vrut să le arate supușilor săi, că are un spirit de războinic și a plecat în pădure pentru a trăi printre animalele sălbatice și să se împrietenească cu lupii.
Cum mergea ea prin pădure, s-a întâlnit cu niște lupi fioroși care erau pe cale să o sfâșie de vie. Deși speriată și fără ajutor, Zia a rămas pe loc și le spuse lupilor, ca și când aceștia ar fi înțeles vorbele ei:
— Nu mi-e teamă de voi, căci eu îl am ca sprijin pe Zalmoxis, Zeul cel Înalt al dacilor!
Zia știa de Zalmoxis de la Marele Preot din cetate, care, de multe ori, îi povestea despre Marele Zeu al dacilor.
În acel moment, din spatele lupilor care o înconjuraseră pe Zia, a aparut o lupoaică albă ca zăpada, ce le-a cerut celorlalți lupi să o lase în pace pe Zia. Lupoaica albă s-a apropiat de Zia, s-a uitat în ochii ei și a suflat asupra ei, iar Zia se simți învăluită de o ceață strălucitoare în care erau toate culorile curcubeului. Din acel moment teama i-a dispărut si a început să audă gândurile lupilor și să înțeleagă graiul lor.
Lupoaica albă a întrebat-o:
— Ce treburi te aduc în inima pădurii departe de cetate ?
Atunci, Zia i-a povestit lupoaicei albe dorința ei de a deveni luptător dac și cum trebuia să trăiască printre animalele sălbatice și să se întovărășească cu un lup.
Atunci lupoica albă îi spuse:
— Eu îți voi fi tovarăs! Eu te voi urma oriunde vei merge! Tu vei fi mereu sub protecția mea! O prințesă nu poate fi întovărășită decât de un lup din neamul Marelui Lup Alb.
Zia a făcut ochii mari și își dădu seama că lupoaica albă din fața ei nu era alta decât fiica Marelui Lup Alb.
Marele Lup Alb, marele protector al dacilor, era un om transformat de Zalmoxis în lup, care, în perioadele grele, a fost alături de poporul dac. Urletul Lupului Alb era atât de puternic încât se auzea până departe, iar lupii din pădurile Daciei, având un legământ sacru, veneau să ajute dacii la nevoie.
Lupoaica Albă a mers cu Zia până la cetate și a rămas cu ea. Zilele treceau și Zia creștea sub ocrotirea Lupoaicei Albe. Ea continua să se antreneze noaptea cu Lupoica Albă și să învețe de la înțelepții cetății ziua.
Într-o zi, Zia si Lupoaica Albă au plecat la vânătoare, dar fără să-și dea seama s-au îndepărtat de cetate. Când a început să se lase întunericul peste pădure, au căutat un loc în care să-și petreacă noaptea. Nu departe au văzut o scorbură în care puteau intra amândouă să doarmă, iar dimineața să pornească la drum înapoi spre cetate. Au adunat frunze uscate și crengi, le-au dus în scorbură, unde au făcut un culcuș destul de mare în care să își petreacă noaptea.
Zia a intrat prima, iar Lupoaica Albă a rămas la intrarea în scorbură ca să o ferească pe Zia de aerul rece care se strecura dinspre pădure.
Zia s-a întins în culcușul de crengi și frunze uscate, iar Lupoaica Albă s-a încolăcit pe după Zia, încălzindu-se una pe cealaltă.
Târziu în noapte, Lupoaica Albă și-a ciulit urechile și a început sa miroasă aerul rece care venea de afară. Zia s-a trezit și a venit mai aproape de Lupoaica Albă, ascultând si ea sunetele care veneau din pădurea întunecată. Se auzea tropăitul cailor și zăngănitul armelor purtate de soldații romani. După cum se auzea, era o armată numeroasă care se apropia chiar de locul în care cele două prietene stăteau ascunse. Când au ajuns aproape de scorbură, cei care erau în fruntea armatei au oprit, au descălecat și au trimis vorbă întregii armate că acolo se vor odihni câteva ceasuri, după care vor porni spre cetatea pe care voiau să o cucerească.
Zia și Lupoica Albă au rămas fără să scoată un sunet și au ascultat planurile pe care le făceau romanii pentru a cuceri cetatea.
După ce oștenii romani au adormit, ele s-au strecurat din scorbură și au pornit alergând spre cetate. Lupoica Albă a început să urle. Urletul ei se auzea până departe, iar lupii care o auzeau începeau la rândul lor să urle și să-și cheme semenii în apărea cetăților dacice. Zia a alergat toată noaptea, iar dimineața, când a ajuns în cetate, a dat alarma dacilor povestind ce a auzit noaptea în pădure.
Atunci, vitejii războinici daci, au început să trimită soldați către celelalte cetăți astfel încât toți dacii să fie pregătiți pentru apărarea cetăților.
Dacii au format cete de războinici și au plecat înaintea armatei romane. I-au hărțuit și i-au dezbinat, apoi au atacat în locuri strâmte din munți, unde romanii nu puteau să fugă. Romaniinici nu au ajuns la porțile cetăților dacice, deoarece au fost nimiciți, iar cei care au scăpat cu viată și s-au întors la Roma povesteau că dacii sunt magici, că ei se pot transforma în lupi. Și toți jurau că văzuseră lupi luptând, lupi călare, lupi care zburau deasupra lupilor călare. Ei nu știau că dacii se îmbrăcau cu blănuri și că țineau în mâini o prăjină în vârful căreia era înfipt un cap de lup care scotea un șuierat înfiorător. Pe lânga asta, fiecare dac era însoțit de un lup care îl ajuta în luptă.
Zia a fost recunoscută de daci ca fiind o adevarată luptătoare, iar de atunci toate fetele care voiau, puteau să învețe mesteșugul armelor și erau ajutate, chiar încurajate de marii războinici daci.
Zia și Lupoica Albă au luptat împreună de multe ori pentru apărarea cetăților dacice, și au transmis prietenia chiar copiilor lor, care la rândul lor, au făcut multe fapte de vitejie alături de neînfricații lupi.
Legenda mai spune că, și în zilele noastre, lupii albi se plimbă prin păduri, iar Marele Lupul Alb sălășluiește pe muntele sacru Kogaionon împreuna cu Marele Zeu al dacilor Zalmoxis, veghind asupra dacilor. Capul de lup a rămas un simbol al dacilor.”
Se făcuse târziu când bătrânul a terminat de povestit.
Începuse să se lase seara, iar în depărtare s-a auzit un urlet de lup. Bătrânul s-a ridicat de pe buturugă, și-a îndreptat umerii și a spus:
— Draga mea, Mira, acum știi că Marele Lup Alb veghează asupra tuturor! Dar să mai ții minte un lucru! Lupilor Albi nu le plac trădătorii și mincinoșii, ei sunt prieteni numai cu cei curați la suflet! Și acum, că s-a făcut târziu, ar trebui să ne retragem pe la casele noastre fiecare.
Bătrânul s-a îndreptat către ieșirea dinspre pădure, iar Mira s-a îndreptat către curtea pensiunii, unde o aștepta familia ei. Când a ieșit din grădină, și-a întors capul să-l mai salute odata pe bătrânul drăguț care îi spusese o legendă așa de minunată, dar, când s-a uitat, a văzut un lup mare alb care se îndrepta spre pădure. Când a ajuns la marginea pădurii, lupul alb s-a oprit și s-a întors către Mira, i-a făcut un semn cu capul și s-a făcut nevăzut în pădurea peste care de acum se lăsase întunericul.
Atunci, Mira și-a dat seama că vorbise, de fapt, chiar cu Marele Lup Alb.