Sunt lucruri pe care nu le poți uita, dar nici nu le mai poți povesti la fel. Noaptea de 30 octombrie 2015 este una dintre ele.
Din articol
Bucureștiul vibra într-o vineri de toamnă. În Clubul Colectiv, câteva sute de tineri se adunaseră la concertul trupei Goodbye to Gravity. Muzică, lumini, fum, energie. Apoi o flacără mică, o scânteie de la artificii și totul s-a transformat în infern.
Buretele fonoabsorbant s-a aprins instant. În mai puțin de douăzeci de secunde, flăcările au urcat pe pereți și tavan. Cei mai mulți nu au mai apucat să iasă. 27 de oameni au murit pe loc, iar în următoarele luni, bilanțul a urcat la 64. România întreagă s-a trezit din inconștiență, spitale nepregătite, autorizații lipsă, birocrație, indiferență.
În clubul Colectiv, timpul s-a rupt. Muzica a fost înlocuită de un țiuit prelung, aerul de fum, iar viața a rămas prinsă între sunetul chitarei și flăcările care au coborât din neant. Sunetul salvărilor devenise muzică sinistră.
Printre cei care au supraviețuit a fost și Alice Tiaru, o tânără de 27 de ani pe atunci, cu o viață obișnuită, care a intrat în acel club pentru o seară de muzică și a ieșit din el cu o cicatrice pe viață.
Astăzi este vocea vie a unei generații care a plătit un preț greu pentru indiferență și corupție. Astăzi, când ne privește, îi văd cicatricile nu doar pe piele, ci și în suflet.
Alice stă în fața mea și vorbește calm. Are o voce liniștită, care te obligă să asculți.
Cititorii Observatorului Prahovean o cunosc deja din reportajul publicat în primăvara acestui an, despre „Băcănia la Gustări” din Câmpina, locul unde Alice și surorile sale au redat vieții gustul firesc, curat.
Dar povestea de azi este alta. Este povestea completă, spusă nu din amintire, ci din trăire.
Povestea începe cu tăcerea
Când aud cuvântul Colectiv, simt un gol în piept. Nu este o amintire, este o rană care se deschide în fiecare zi.
Au fost oameni frumoși acolo, prieteni, vise, muzică. Apoi s-a făcut întuneric. Și de atunci, fiecare dimineață e un exercițiu de curaj, sunt cuvintele cu care Alice și-a început destăinuirile, despre ”Colectiv.”
Alice vorbește fără să dramatizeze. Nu folosește cuvinte mari. Are o voce liniștită, cu inflexiuni calde, dar care taie adânc. În seara de 30 octombrie 2015, a fost acolo, în mijlocul infernului. A fost salvată, dar focul i-a rămas în suflet.
„Am avut arsuri pe mare parte din corp. Am trecut prin zeci de operații. M-am obișnuit cu spitalele, cu halatele albe, cu mirosul de dezinfectant. Noi, cei care am supraviețuit, nu ne gândim la vacanțe, ne întrebăm când este următoarea operație”, așa își continuă dialogul prietenos Alice, dialog purtat acum câteva zile.
Au trecut 10 ani de la Colectiv. Când te uiți înapoi, care este primul lucru care ține în minte? Flacăra, tăcerea de după sau chipurile celor de lângă tine?
„Primul lucru care îmi vine în minte este flacăra. Nu cea mare, ci scânteia aceea mică de la artificii. A fost o secundă de tăcere, apoi totul s-a aprins. Panică, fum, oameni care se împingeau spre o singură ușă. Nu înțelegeam ce se întâmplă…”
Cum arată astăzi, în mintea ta, seara de 30 octombrie 2015?
„Seara ce a început foarte frumos și s-a terminat… Oribilă. Vreau să vă spun cum ar fi fost seara de 30 de octombrie, cum m-aș fi imaginat eu că ar fi trebuit să fie…
Ar fi trebuit să fie o seară în care ieșeam cu prietenii și cu iubitul meu în club, la un concert frumos și apoi trebuia să ajung devreme acasă pentru că a doua zi ne planificasem să ajungem la Valea Doftanei.”
„S-a întâmplat să ajung acasă devreme, am ajuns după 40 de zile!”
Tace o clipă. „Acum ezit când spun devreme. Nu mai știu ce înseamnă repede.”
Cuvintele care și azi o dor pe Alice, cuvintele pe care cred că nu le va uita niciodată!
„Nu te învață nimeni cum să reacționezi în mijlocul unei tragedii,” îmi spune apăsat, fata ce a învins durerea. Vorbele ei plutesc o clipă în aer.
„Ar trebui să învățăm din școală ce înseamnă acel panou verde cu oameni pe el…acolo este locul de evacuare. Dacă întrebi pe stradă, puțini știu. Educația de prevenție lipsește complet.
Exercițiile se fac formal, doar pe hârtie. În realitate, nimeni nu este pregătit”. Este durerea pe care iată și astăzi după zece ani o frământă pe Alice. Oare de ce ne trebuie tragedii să învățăm?
Atunci când treci în București, te mai oprești în fața clubului Colectiv?
„Da, dar nu… Adică, nu mereu. Mă duc când pot și când mă simt pregătită. Și, din când în când, mai trec pe acolo să aprind o lumânare”.
Spitalul și tăcerea
„Când ești acolo, tot ce știi despre lume dispare. Rămâi doar tu și instinctul. După aceea vine tăcerea. Lungă. Rece. Greu de descris. Primul moment de tăcere a fost la spital. Nimeni nu vorbea. Ne uitam unii la alții și nu înțelegeam.”
Spune-mi te rog ce îți reamintești din acea noapte?
„Au fost aduși medici din Târgoviște, un anestezist de la Sinaia. Trierea a fost haotică. Unii cu arsuri minore au ajuns la Spitalul de Arși, iar alții, în stare critică, la unități fără dotări. Mulți medici au venit de acasă, nimeni nu era pregătit pentru un dezastru de asemenea amploare.”
Cum ai proceda dacă ai fi astăzi Ministrul Sănătății?
„Aș lua la rând fiecare pat de arși din țară, aș instrui personalul și, dacă nu putem trata aici, aș trimite pacientul imediat afară, acolo unde are șanse reale. Mai bine recunoști că nu poți, decât să lași pe cineva să moară din orgoliu.”
Cei care au ars n-au nevoie de milă, ci de memorie
Ai fost printre puținii oameni care au ales să vorbească public, să nu tacă. Ce te face să revii mereu în fața lumii, chiar și atunci când oboseala devine grea?
„Mi-ar plăcea să nu se uite seara de 30 octombrie. Suntem pomeniți doar atunci, o dată pe an. Dar noi nu suntem doar o cifră. Nu vreau să fim compătimiți, vreau să fim înțeleși. Cei care au ars n-au nevoie de milă, ci de memorie.”
Cum este să te întorci printre oameni după ce ai ars la propriu?
„Nu am avut nici o problemă de felul cum mă arăt sau faptul că n-am putut să ies împreună cu prietenii sau familia, pentru că ar exista bariere de înfățișare. Am fost încurajată de prieteni.
Mă comportam ca și cum n-aș fi avut nimic. Asa sunt eu. Cine mă place așa, mă place cum sunt. Când ajungi să te dezbraci în fața a zeci de medici, barierele dispar. Îți dai seama cât de mic este orgoliul. Pe mine m-a ajutat. M-a făcut să fiu mai deschisă.
Dar cutia Pandorei e încă acolo. Doar că am învățat să o țin închisă.”
Despre justiție și rană
Când în 2023, instanța supremă a decis achitarea lui Cristian Popescu Piedone, fostul primar al Sectorului 4, reacția ei a fost simplă și tăioasă.
Cum ai primit vestea? Ți s-a părut o nouă rană?
„O nedreptate. Nu cer răzbunare, dar pentru mine întrebarea rămâne: de ce doar el? De ce nu și ceilalți? Avem legi neclare și de fiecare dată cineva scapă. Iar când scapă cineva, se stinge o lecție pentru toți. Însă nu sunt eu în măsură să certific ceea ce a decis justiția română.
Nimic nu este clar în legile noastre. Adică tu, cu obiectul tău de activitate, trebuie să faci asta, să respecți legea. Unde ți se oprește responsabilitatea și unde trebuie să fii foarte responsabil? Justiția, în cazul Colectiv, nu a fost o flacără a adevărului, ci o lumânare stinsă de vânt”.
Alice 2.0 – femeia care și-a redat viața
După 10 ani, ce te mai face să zâmbești cu adevărat? Ce ți-a rămas din omul care erai înainte de colectiv?
„Sunt Alice 2.0. O versiune îmbunătățită. Mai veselă, mai perfecționistă. Dacă încep ceva, nu las neterminat. Mă simt bine când fac lucrurile până la capăt.”
În Câmpina, alături de surorile sale, a deschis „Băcănia la Gustări”.
„Am vrut un loc unde oamenii să se simtă bine. Fără artificii, fără spectacol. Să intre, să guste, să vorbească, să râdă.”
Băcănia e mai mult decât un magazin. E o lecție de normalitate.
„Viața are gust. Uneori amar, alteori dulce. Important este să nu uiți să o guști.”
România care uită
„Mi se pare că avem o memorie scurtă. După fiecare tragedie, ne promitem că vom fi mai atenți, că vom schimba legi, că vom învăța ceva. Și apoi… tăcere. Se schimbă doar decorul. În rest, aceeași indiferență, aceleași formalități. Peste ani, ne amintim doar aniversările durerii.”
„Nu vreau ca povestea noastră să rămână o lecție ratată. Nu cer nimic. Doar să nu mai repetăm greșelile.”
Lumina care rămâne
Dacă ți-ai putea trimite un mesaj ție însăți, celei din seara de 30 octombrie 2015, ce i-ai spune?
„I-aș spune, fugi. Dar știu că n-ar fugi. Ar rămâne, ca atunci. Pentru că acolo era muzica, erau prietenii, era viața. Și poate că unele destine nu se pot evita. Doar se pot duce mai departe, cu demnitate.”
Zece ani au trecut. Focul s-a stins, dar nu și ecoul lui. În clipul video care însoțește acest interviu, Alice stă în lumina după-amiezii.
Vorbește calm, cu zâmbetul acela pe care îl cunoști doar după ce ai pierdut totul și ai ales să trăiești.
„Cei care au ars n-au nevoie de milă, ci de memorie”, spune ea.
Și în privirea ei se adună tot sensul, durerea, demnitatea și viața care merge înainte.
Într-o lume care uită repede, Alice Tiaru rămâne una dintre acele ființe care ne obligă să ne amintim.
