De vreo 17 ani, lună de lună, fac cu sfințenie plățile taxelor către statul român, lucrând la o firmă în deosebitul oraș Ploiești. Pe 25 ale lunii, Iadul se deschide și dau năvală la Finanțe toți oamenii răi din județul ăsta care nu numai că vor să plătească taxele, dar vor s-o facă și la termenul impus de stat.
Oamenii ăștia răi, de vreo câțiva ani, au și un aparat cu bilete de ordine la intrarea în Iad, ceea ce nu aveau pe vremuri. Pe vremuri ne călcam în picioare la ghișeele de la Trezorerie ca să prindem un loc prin care să vârâm statului umila noastră cotizație prin fereastra care ne îndoaie coloana vertebrală. Asta pentru că apreciem maxim justețea cu care statul inventează taxe și impozite, apreciem maxim deschiderea pe care oamenii din aceste instituții au cultivat-o de-a lungul anilor, privirile senine și pline de bune intenții, curtoazia cu care ești primit în birourile lor.
Aș minți dacă aș spune că nu s-a schimbat nimic în ultimii 17 ani la ghișeele ANAF-ului/Trezorerie de la Ploiești. Unii funcționari au învățat să mai ridice privirea din hârtii când intră cineva pe ușă. Puțini ce-i drept, dar ei sunt razele mele de soare. Ei dau sens zilelor mele. Veți înțelege mai jos de ce.
Există ceva care nu s-a schimbat, nu se schimbă și nici nu se va schimba never ever. Bucățica din bucățica din bucățica unui A4. Atât merităm noi ăștia care trăim în dimensiunea programului de lucru de după ora 16.00. Acea infimă bucățică de hârtie, pe care scrie cu font de 8, toată activitatea Trezoreriei în raport cu noi, contribuabilii. Se numește extras de cont.
Cine trece pe acolo, sigur a pierdut vreodată în viața lui o fițuică de genul ăsta. Și s-a trezit punându-și întrebarea retorică: Ce viață aș avea eu astăzi, dacă n-ar trebui să mă duc la Trezorerie să cer altă fițuică…! Aș putea să-mi imaginez că sunt american, aș bea o cafea mișto cu un prieten, aș putea fi oricine și aș putea face orice. Sunt puternic. Nu prietene, nu ești puternic. Ești român. Și ca român ai obligația să ți-o iei în stomac ori de câte ori te apropii de instituții ale statului în Ploiești. Nu mai mergeți la sală, nu mai țineți diete! Încordați stomacul la fiecare întâlnire din asta și să vedeți pătrățele!
Ieri, 25 ianuarie 2018, anul în care există roboți care-ți fac curat în casă așaaa… la discreție sau anul în care zeci de mii de români ies pentru a nu știu câta oară în stradă pentru a spune că NU e în regulă ce se întâmplă cu noi toți în țara asta indolentă, am fost la Trezoreria statului român din Ploiești să plătesc taxele.
Dacă ați văzut filmul “Ziua Cârtiței” vă puteți imagina următorul scenariu. Ajung la Trezo cu bani cash pentru taxe, că pe ăia îi aveam, și cu gândul că pe 25 ianuarie e musai să achit taxele. Virgulă – pe 24 ianuarie fusese zi liberă pentru toți. Voiam să achit pe 25 fix și cash pentru că astfel banii intră în contul statului chiar în aceeași zi și aveam să evit situația în care mi-ar fi fost aplicate penalități. Și nu neapărat pentru că penalitățile sunt mari, deși sunt enorme, ci mai ales pentru faptul că ar fi însemnat o nouă vizită la ANAF pentru a cere o fișă din care să reiasă ce penalități am de achitat la momentul la care aș fi dorit să le achit.
Și iau bon de ordine pe la 11.30 și mă înființez alături de alți oameni răi pe holul Trezoreriei devenit evident neîncăpător. Aveam înaintea mea 42 de persoane juridice care așteptau să-și plece coloana, și până în 20 de persoane fizice și instituții ale statului care erau în așteptare.
Și aștept. Știam că am timp să mă gândesc la toate neamurile decedate, să le spun câte un acatist la fiecare, să le organizez și câte o pomană fiecăruia pe rând. Aveau loc și răniții. În gând evident.
Între timp puneți: oameni tușind, strănutând, suflând nasul – că e sezonul – și mai puneți și ros de unghii, scărpinat în cap, bâțâit din picioare, priviri încruntate, pufăieli, bufeuri și dureri de spate că sunt vreo maxim 10 scaune la dispoziția celor care așteaptă etc.
Pe la 12.10 cineva pune degetul pe butonul de hold/pauză la persoane juridice. Nici un număr cu J (de la juridice) nu se mai auzise strigat de 10 minute, să zic. Persoanele fizice curgeau ca la robinet prin fața ghișeelor. La fel și instituțiile statului. La 12.50, mă apropii curioasă de aparatul care eliberează bonuri de ordine și văd că la “coada” persoanelor juridice erau 65 de persoane, iar ghișeele se închid la 13.30 trecute fix.
Plec, asumându-mi evident un drum la bancă, plata online chiar dacă banii nu mai intră în aceeași zi la stat și faptul că statul va emite penalități chiar și pentru o zi de întârziere. Penalități pe care tot eu va trebui să alerg să aflu de la Finanțe dacă nu vreau să se strângă sume prea mari. Și dacă aș aștepta să-mi scrie ei apropo de penalități, tot ar trebui să merg până la ei să aflu cât exact am de plată în ziua în care pot plăti. O zi mai târziu înseamnă deja altă datorie.
Morala: dragi conducători iubiți, coborâți din autosuficiența de partid și prin holurile și birourile instituțiilor pe care le păstoriți. Uite, ca exemplu, la Finanțele Locale niște șefi au coborât și se vede.
Asta ca să nu dau crezare unui coleg rău intenționat care-și explica viteza cu care sunt servite persoanele fizice spre deosebire de cele juridice, ca fiind un gest calculat, anticipativ al alegerilor ce vor să vie.
Și mai faceți câte o statuie mică… mare, cum vă lasă sufletul, pentru oamenii ăia de la pază. Sunt singura voastră interfață prietenoasă cu publicul.
În rest, voi considera ziua de 25 ale lunii ca fiind Sfântă zi de Sărbătoare, zi în care nu mă enervez. Este un bun moment să le evoc în gând și morții celor care au tocat zeci de milioane de euro și din banii depuși de mine pentru e-romania, portalul care ar fi trebuit să facă să nu mai fie necesare aceste drumuri și care, ghici ce?, nici măcar nu mai există!
