În povestea pe care Călin Georgescu o spune despre finanțarea campaniei sale există un moment care merită pus sub lupă: episodul Sebastian Ghiță.
Potrivit explicației oferite chiar de Georgescu, oameni de afaceri importanți – între care și Sebastian Ghiță – ar fi fost abordați în legătură cu finanțarea campaniei, dar nu pentru a contribui, ci pentru a refuza. Nu este o metaforă și nici o interpretare, ci exact logica afirmației: au fost căutați pentru a spune „nu”. O asemenea explicație este imbecilă chiar și pentru unul ca CG.
Sebastian Ghiță: „Călin Georgescu a venit la mine la Belgrad să-l ajut cu ruși și sârbi”
Aici apare prima problemă de aritmetică elementară a realității. Dacă mergi la un om de afaceri pentru a obține un refuz, atunci scopul nu este finanțarea, ci povestea despre lipsa finanțării. Cu alte cuvinte, refuzul devine o piesă de decor într-un scenariu în care trebuie demonstrat că nu există finanțatori. Dar atunci apare inevitabil întrebarea: cine a plătit totuși campania?
Pentru că o campanie prezidențială de amploarea celei desfășurate nu se produce prin generare spontană. Ea presupune infrastructură, promovare masivă, echipe de comunicare, consultanță, producție media și o organizare tehnică care costă foarte mult. Nu există campanii de zeci de milioane de euro făcute din entuziasm civic și postări voluntare pe internet. Există bani. Întrebarea este doar de unde vin.
Invocarea lui Ghiță în această poveste este cu atât mai interesantă cu cât vorbim despre un om care a văzut aproape toate mecanismele prin care se construiesc campaniile politice în România. Să susții că tocmai un astfel de personaj ar fi fost căutat doar pentru a refuza seamănă cu tentativa de a explica un mecanism complicat printr-o anecdotă improvizată. Mai ales că probabil nu există vreo alifie în lume cu care Ghiță să nu se fi dat.
Dar adevărata piesă de teatru apare câteva minute mai târziu, în episodul Potra.
Inițial, Călin Georgescu afirmă că nu îl cunoaște pe Horațiu Potra. O afirmație simplă, fără echivoc. Ulterior însă, povestea se modifică: de fapt, ar fi existat o întâlnire. O întâlnire întâmplătoare. Unde? Într-un restaurant.
În acest punct, explicația intră într-o zonă aproape literară. Pentru că presupune să credem că, într-o campanie prezidențială în care circulă sume uriașe de bani și în care apar personaje cu roluri sensibile, relațiile se nasc prin hazard într-un restaurant. Logica poveștii devine astfel următoarea: oamenii de afaceri sunt abordați pentru a refuza, iar oamenii importanți apar întâmplător în restaurante. Finanțarea nu există, dar campania există.
Banii nu vin de nicăieri, dar sunt peste tot. Asta depășește chiar și ideea „trezirii în conștiință a neamului românesc”, care până acum era pe locul unu în top, depășind idei de genul „Gaza vine de la gaz” și „Danemarca a fost Dacia”.
Problema cu asemenea explicații nu este doar că sunt fragile. Problema este că ele cer publicului un efort de credulitate pe care nici literatura fantastică nu îl mai solicită de mult.
Da, sigur, există oameni dispuși să creadă astfel de tâmpenii pentru că apartenența lor la grupul cegiştilor le dă un sens vieții, lipsită de așa ceva până atunci. Degeaba le explici că în politică există un principiu simplu: coincidențele apar, dar nu finanțează campanii. Iar restaurantele pot genera întâlniri întâmplătoare, dar nu generează structuri politice și nici zeci de milioane de euro.
Când însă refuzurile devin strategie, iar coincidențele devin explicație, apare suspiciunea că povestea spusă nu este realitatea, ci doar o versiune de avarie a acesteia.
Interesant este însă faptul că astfel de oameni care vor sa ne prosteasca mai circulă liberi pe stradă.
