Nu pare niciodată obosit. De altfel, nici nu ar avea voie. Duce o luptă continuă pentru salvarea de vieți. Una în care ceasul îi ticăie nervos în ceafă, iar el, ca medic urgentist, nu are timp. Orice decizia ia, trebuie luată rapid. Altfel există riscul ca medicul de specialitate să nu mai aibă ce consulta. Știe clar. Dacă trec cele „cinci minute de platină”, cât creierul supraviețuiește, atunci mai există o șansă. Dacă nu, lupta este pierdută.
Tiberius Ofrim este medic rezident în anul V, în cadrul Spitalului Județean de Urgență Ploiești, specialitatea medicină de urgență. Vine de la Oradea, unde a lăsat o soție și trei copii, cel mai mic de doar 9 luni. Se bucură că familia îl înțelege și îi este alături, dat fiind faptul că și-a ales ca profesie salvarea de vieți. O meserie care nu are nimic de-a face, spune el, cu „mersul la serviciu”. Asta fiindcă viața unui om nu încape (nici nu ar avea cum) în 8 ore de program.
Medicul Tiberius Ofrim are doar 35 de ani. A învățat cât alții în zece vieți
Și încă mai învață. Atât ca pregătire profesională, cât și pentru a căpăta acea forță psihică de care e nevoie pentru a rezista în fața urgențelor. Spune că de un an, de când e la Ploiești, a văzut multe cazuri grave. Cel mai mult l-a marcat un val de tentative de suicid la tineri.
Pentru el nu există o mulțumire mai mare decât resuscitarea cu succes a unui pacient
Nicio zi, pentru medicul urgentist, nu seamănă cu alta. Sunt drame și sunt suferințe. Sunt sirene ce țiuie necontenit, situații limită ce fac diferența, decizii ce trebuie luate la foc automat, cu o viteză de reacție ce nu îi dă voie să tragă prea adânc aer în piept.
Mai sunt și situații în care cei ce vin la urgențe nu reprezintă urgențe. E greu să îl faci pe om să înțeleagă că durerea lui de cap sau de măsea nu e de camera de gardă. Și că în timp ce noi stăm să îi explicăm lui asta, viața unui alt om chiar depinde de intervenția noastră promptă.
Îl întreb pe medicul Ofrim dacă s-ar vedea făcând altceva. Îmi răspunde scurt: niciodată. Îl mai întreb dacă meseria lui …doare. „Doare”, răspunde la fel de scurt. Și îmi detaliază.
„Doare când pierd un pacient. Mai doare când vreun aparținător sau chiar bolnav țipă la mine, ori mă jignește. Mereu încerc să mă pun în pielea lui, să îi găsesc scuză. Fiindcă nimic nu e mai cumplit ca boala”
„E cumplit să spui aparținătorilor: am făcut tot ce s-a putut”
Ce e cel mai greu în medicina de urgență? Sunt cazurile în care, în ciuda eforturilor, pacientul nu evoluează așa cum trebuie, spune medicul rezident Tiberius Ofrim.
„E cumplit de greu să ajungi în fața aparținătorilor și să le spui: „Am făcut tot ce am putut”. Oricât de puternic psihic ai fi, este imposibil să nu te afecteze anumite cazuri. Asta consider că este cea mai grea parte din medicina de urgență. Nu oboseala, nu stresul, nu numărul mare de pacienți, ci faptul că nu îi poți salva pe toți”.
Dacă ați fost tratat de un medic bun, căruia îi datorați sănătatea sau chiar viața, nu ezitați să ne scrieți la adresa redactie@observatorulph.ro sau să ne trimiteți un mesaj pe whatsapp la 0785 075 112.
