„все будет отлично!” sau „Totul va fi bine!” Este mesajul cald și emoționant venit din partea a trei tineri de origine basarabeană, elevi ai unor licee din Ploiești, care s-au oferit să fie voluntari traducători pentru sutele de refugiați, ajunși pe peronul Gării de Sud din Ploiești. Adolescenți de clasa a XII-a, solidari cu drama unor oameni sosiți pe un tărâm confuz, între coșmar și realitate. Printre acești tineri și Valeria, elevă a Colegiului Național „Mihai Viteazul”, ai cărei părinți trăiesc și muncesc, de peste 15 ani, în inima Rusiei, la Moscova.
Vladimir Oprea, Valeria Galagot și Alexandru Arapu sunt elevi ai Colegiilor Naționale „I.L. Caragiale”, „Mihai Viteazul” și „Spiru Haret”. Nu au ezitat nicio secundă în momentul în care li s-a cerut sprijinul pentru a facilita dialogul cu refugiații ucraineni ajunși la Ploiești. Mame cu copii în brațe, vârstnici, care și-au pus toată viața într-o valiză și și-au părăsit țara și familiile, fugind spre…nicăieri.
Kiev, Odessa, Nikolaev, Zaporojie, Harkov. Toate orașe pe care oameni neputincioși în fața unui război care nu le aparține, a trebuit să le părăsească în grabă, luând calea unei alte vieți, în necunoscut.
„Ploieștiul vă așteaptă cu brațele deschise. Aici, voi și copiii voștri sunteți în siguranță!”
Durere, neputință, frică, dar și un mare „mulțumesc”, în momentul în care, în trenul ce avea ca destinație Bucureștiul, s-au urcat acești trei tineri inimoși, ce le-au explicat refugiaților, în limba unui război nemeritat, că Ploieștiul îi așteaptă cu brațele deschise. Că aici vor avea căldură, hrană, dar, mai ales, siguranță. Că nicio secundă nu se vor simți hăituiți sau amenințați. Că ai lor copilași vor uita de ororile războiului ce are loc la ei acasă.
„O mămică cu un bebeluș în brațe era terorizată. Avea impresia că vor fi cazați în buncăre”
„M-am urcat în tren spre Buzău. De acolo, tot drumul înapoi către Ploiești, am luat vagon cu vagon, om cu om și am încercat să le explic că la Ploiești le va fi bine. Că nu au motive să se teamă. Ei nu știau decât București. E tot ce cunoșteau din auzite. O mămică cu un bebeluș în brațe era terorizată. Avea impresia că vor cazați în buncăre. Niște bunei, la fel. E greu de descris în cuvinte ce am trăit. Mă înțelegeau când comunicam cu ei în limba rusă și parcă se mai linișteau. Ore întregi, alături de colegii mei, le-am stat alături. Din tren, apoi la Sala Sporturilor, la triaj, iar mai apoi spre spațiile de cazare. „Спасибо!”, „mulțumesc!”, e tot ce mai reușeau să zică, gâtuiți de emoție și de spaimă. Mulți m-au întrebat de ce am făcuta asta și o voi face ori de câte ori va fi nevoie. Fiindcă simt că am o datorie morală. E felul meu de a-i ajuta. Felul meu de a empatiza cu durerea și suferința lor”, ne-a mărturisit Valeria, tânăra pentru care, de patru ani, „acasă” înseamnă România.
Asta nu înseamnă că sufletul nu o doare al naibii de rău când știe că părinții ei, oameni simpli, oameni care au plecat în Rusia pentru o viață mai bună, sunt, acum, în mijlocul unui conflict pe care nu îl recunosc, pe care îl blamează, ca mulți alții, și cu care refuză să se identifice.
Vladimir, adolescentul din Republica Moldova, care nu a ezitat nicio secundă când i s-a spus: „avem nevoie de tine!”
Vladimir este elev la Colegiul Național „I.L. Caragiale”. Nu a ezitat niciun moment când i s-a spus: „avem nevoie de tine!” Vladimir, asemeni Valeriei și lui Alexandru nu au fost doar oameni care au facilitat dialogul între două popoare. Sunt copii care au știut să ofere o vorbă bună, alinare, o îmbrățișare mămicilor cu copii în brațe sau de mână, dar și siguranța că, da, aici, totul va fi bine!
Pe Vladimir, când l-am sunat, era pe peronul Gării de Sud. Aștepta un nou val de refugiați. În frig, dar cu multă căldură în suflet. A mărturisit că drama acestor oameni e greu de descris în cuvinte.
Încărcătura emoțională e uriașă, dar e puternic și dorința de a face bine întrece și frigul și oboseala și presiunea psihică. Pentru el, de patru ani încoace, România, Ploiești, înseamnă „acasă” și aici vrea să își trăiască viitorul. Asta nu înseamnă că inima lui nu bate și nu este aproape de drama celor care își urlă durerea cu litere chirilice. Un alfabet ne desparte. Ne unesc, în schimb, omenia, solidaritatea și dorința de a fi umăr de încredere pentru nevoile aproapelui aflat într-o așa cruntă suferință.