Ziua în care Petrolul a scris istorie, povestită de Mircea Dridea

Am urcat încet scările blocului dintr-un cartier liniștit al Ploieștiului. În tăcerea de pe palier, se auzea doar foșnetul toamnei de afară și ploaia ce ticăia pe pervazul ferestrelor. Pe ușă, un nume simplu – M. Dridea. Când s-a deschis, mirosul de cafea și ordinea camerei m-au întors în timp, într-o lume în care regulile nu se discutau, ci se respectau. 3-1 VICTORIE!

Pe canapeaua crem, un bărbat cu părul alb își aranjează puloverul și mă privește calm, cu ochii aceia limpezi care au văzut mai mult decât par. Mircea Dridea, 89 de ani. Legenda care a făcut ca un oraș întreg să bată, pentru o seară, în ritmul Angliei.

În fața mea se află un om cu privirea demnă, un om care a făcut din fotbal o meserie de onoare. Calm, drept, așezat în lumina de după-amiază ce vestea apusul soarelui. Au trecut aproape 60 de ani de la ziua în care Ploieștiul a bătut Anglia. Iar eu am venit să ascult povestea de la omul care a trăit-o.

Atacant emblematic, „one-club man” la Petrolul (1956–1971), 273 de meciuri/142 de goluri în Divizia A, trei titluri (1957-58, 1958-59, 1965-66), o Cupă a României (1962-63).

Născut la Ploiești, crescut între terenul de zgură și parfumul petrolului, Mircea Dridea a rămas toată viața fidel culorilor galben-albastre. A fost jucător, antrenor, președinte. Dar mai presus de toate, un om care și-a purtat loialitatea ca pe o medalie.

Aproape nouă decenii de viață purtate în galben-albastru. Mircea Dridea își amintește povestea acelei zile cu luciditatea unuia care a cunoscut gloria și limitele ei.

Domnul Dridea, ați ajuns la 89 de ani, dar lumea nu v-a uitat pentru tot ce-ați făcut.

„Mare lucru, că de la o anumită vârstă, cum e în cazul meu, lumea să-și mai amintească de tine. Probabil că asta înseamnă că am reușit să fac ceva care să rămână în memoria celor ce vor veni după noi.

Din aproape nouăzeci de ani, vreo optzeci i-am trăit aici. Ploieștiul nu are munte, nu are mare, dar are stadion. Are oameni care știu să sufere frumos. Și un tricou galben – albastru care obligă, sunt cuvintele rostite de domnul Dridea, cuvinte care mă fac să mă simt mândru că sunt ploieștean și fan al clubului Petrolul”.

Am zâmbit. Pe masa dintre noi, o ceașcă de cafea se răcea încet. În cameră, timpul părea să fie prietenul de dialog . Eu sunt petrolist sută la sută, a mărturisit intervievatul meu. Și știi de ce? Pentru că n-am jucat niciodată pentru mine. Am jucat pentru oraș.

Ploieștiul, orașul aurului negru și ziua în care un stadion arhiplin a clocotit.

În 1966, Petrolul era mândria unui oraș muncitoresc. Eram o echipă de băieți crescuți printre rafinării. Nu eram vedete, eram oameni care jucau cu sufletul, așa am început interviul cu omul al cărui nume este Mircea Dridea.

În 12 octombrie 1966, Petrolul a bătut Liverpool cu 3–1 la Ploiești. „Golurile toate sunt la fel, dar unele schimbă pentru totdeauna felul în care un oraș își ține respirația, spune domnul Dridea.

12 octombrie 1966. Cupa Campionilor Europeni. Petrolul Ploiești – FC Liverpool.

Într-o după-amiază de toamnă, la Ploiești, fotbalul prahovean a rămas în istorie. Pe stadionul arhiplin, zeci de mii de oameni respirau același aer cu eroii lor. În fața campioanei Angliei, Petrolul a jucat simplu, direct, cu mintea limpede și pieptul deschis. Stadionul era plin cu ore bune înainte de meci unite într-o singură inimă. Și într-o zi de octombrie, pe 12, în 1966, acea inimă a bătut cu puterea unui oraș întreg.

Dubla istorică Liverpool (Cupa Campionilor 1966/67, turul I):

28 septembrie 1966, Stadion Anfield – Liverpool – Petrolul 2–0 (St John 71’, Callaghan 80’).

12 octombrie 1966, Ploiești – Petrolul – Liverpool 3–1. Marcatori conform UEFA  Moldoveanu 34’, Alexandru Boc 58’, Mircea Dridea 64’, pentru Liverpool a înscris Roger Hunt 50’.

19 octombrie 1966, rejucare (pe atunci nu conta golul în deplasare) la Bruxelles, Stadionul Heysel/King Baudouin, Liverpool – Petrolul 2–0, calificare Liverpool. Marcatori: Ian St John 15’, Peter Thompson 44’.

Liverpool, campioana lumii — și băieții de la Ploiești

Anglia era proaspăt campioană mondială. Liverpool, stăpâna Europei. Iar Petrolul, o echipă de provincie, cu suflet și curaj.

„Ne uitam la ei ca la zei, dar când a început meciul, s-a schimbat totul. N-am mai văzut tricouri roșii. Am văzut doar mingea și poarta”, mi-a povestit cu emoția firească, cel ce a făcut ca Petrolul Ploiești să rămână singurul club din România care a învins Liverpool!

Cum a fost pe celebra arenă Anfield?

„La turul de pe Anfield, am pierdut 2–0, dar nu ne-am  prăbușit. Am zis, lasă, o întoarcem acasă. În fotbal, nu există imposibil. Și când am venit acasă, am jurat că o să-i batem”.

După meci, corespondenţii ziarelor britanice „The Sun”, „Daily Mirror” şi „Daily Express” au recunoscut unanim că „Petrolul a fost o echipă mai bună decât ne-am fi închipuit că va fi”. Iar în Sportul Popular, 29 septembrie 1966, un cronicar român scria „Petrolul a pierdut cu 2–0, dar a câștigat respectul Anfield-ului.”

Fotbalul se joacă, nu se discută

Pentru  Mircea Dridea, fotbalul a fost mai mult decât un spectacol privit, a fost o alegere repetată. A fost steaua norocoasă, sau povestea unui fotbalist ce va rămâne scris cu litere de-o șchioapă în analele clubului ploieștean.

„Dacă aș mai avea 12 ani, tot fotbalul aș încerca să-l practic”, mărturisește el. Are și acum un respect deosebit pentru țara în care fotbalul este rege.

„Singura țară din Europa în care se joacă fotbal adevărat este Anglia. Nu ca slogan, ci ca argument al ritmului, spectacolului și rezultatelor”, sunt cuvintele sale. „Anglia, după părerea mea, din punct de vedere fotbal, este la fel de departe și acum, cum era și atunci. Eu și acum la 89 de ani sunt fan Liverpool până la Dumnezeu”. Este mărturisirea celui ce privindu-i chipul, îi simt tremurul din glas, dar niciodată trădarea anilor frumoși adunați în buchetul vieții.

Vă mai reamintiți atmosfera din vestiar pe celebru stadion de la Anfield, în primul meci din Anglia?

„Ne-am spus că trebuie să jucăm, să jucăm pentru onoarea noastră, pentru onoarea echipei, pentru onoarea orașului, pentru onoarea României. Și eu zic că, în acel moment, nu am făcut de râs pe niciuna din aceste entități”.

Ce v-a spus antrenorul Constantin Cernăianu înaintea dublei?

„În vestiar, Cernăianu nu a ținut discurs. A privit fiecare jucător în ochi și a spus doar atât: „Aveți șansa vieții voastre. Să jucăm pentru respect.”

12 octombrie 1966 – seara care nu se uită

În ziua returului, Ploieștiul s-a oprit. Oamenii au venit cu ore înainte. Nu aveai unde arunca un ac. Era plin peste tot. Parcă toată Prahova era acolo, tribunele au fost pline încă de la ora 11.00, iar cu două ore și jumătate înaintea fluierului de start porțile de acces s-au închis, spun cronicile vremii. O după-amiază de octombrie 1966, un stadion colorat în galben-albastru, și un nume care a rămas în istorie, Mircea Dridea. Pe 12 octombrie 1966, stadionul „F.C Petrolul” era un vulcan.

Ce ați simțit atunci, domnul Dridea?

„Că Dumnezeu ține cu cei care cred”.

Iar azi?

„Că tot El ne amintește să nu uităm”.

Mircea Dridea avea 30 de ani când a înscris golul de 3–1 și astăzi, la venerabila vârstă de 89 de ani își amintește acea fază ca și cum s-ar fi întâmplat ieri.

Golul de 1–0 a aprins orașul,  marcator fiind Moldoveanu în minutul 34. Între timp, Roger Hunt, campion mondial, egalează la 1–1 era minutul 50. Alexandru Boc înscrie pentru Petrolul și scorul devine 2–1 în favoarea ploieștenilor. Era minutul 58, al actului secund.

Apoi, momentul lui Mircea Dridea. „Lovitură liberă, pe la 20 de metri. 3–1 în minutul 64. Golurile toate sunt la fel. Valoarea stă în rezultat, iar fotbalul se joacă pe goluri”, spune azi faimosul petrolist.

Povestiți-ne faza golului dumneavoastră din minutul 64. Cum a fost?

„Colegii m-au întrebat, m-au încurajat, dar le-am zis: Duceți-vă la centru, că vin și eu imediat. Ce presupunea asta? Că marchez. Nu mă laud cu golul acela. Mă laud cu faptul că Petrolul e singura echipă românească care a reușit să învingă Liverpool”.

V-ați simțit egali cu Liverpool?

„În al doilea meci am fost peste ei”.

Ce ați simțit după acel 3–1?

„Bucurie că am reușit. Și liniștea aceea bună, că nu i-am făcut de rușine pe ai noștri”.

Ce rămâne din acea seară?

„Curajul de a juca fără complexe.

A doua zi, într-o pagină de epocă, ziarele titrau:

„Petrolul a învins campioana Angliei” — Sportul Popular, 13 octombrie 1966.

 „Englezii au plecat uimiți din Ploiești.” — Scânteia, 14 octombrie 1966.

În ziarele britanice, reacția era sobră:

„Petrolul has shown remarkable discipline and courage. A lesson learned by Liverpool.” — The Guardian, octombrie 1966. (n.r. – Petrolul a dat dovadă de disciplină și curaj remarcabile. O lecție învățată de Liverpool.)

Am intrat și eu volens-nolens în atmosfera acelei zile. Bucurie și emoție, toate sentimentele s-au unit. Firesc pentru un asemenea moment. Mircea Dridea se ridică de pe canapea și merge în camera de alături. Se întoarce cu mingea de fotbal pe care scrie simplu: Liverpool. Printre amintirile de suflet îmi aduce fotografii înrămate, fotografii pe care nu le va uita niciodată.

Are vocea calmă și blândă, dar totodată vocea bărbatului puternic. Jucătorul ce a scris istorie pentru clubul Petrolul Ploiești. Se uită din nou la fotografia din mâinile sale.

„Atașamentul nu se cumpără. El vine din ce ai trăit. Eu mi-am făcut datoria. Am dat cât am putut. Cât am avut inimă”.

Tace. Apoi zâmbește. Știi ce-i culmea? Că dacă închid ochii, aud stadionul. 3–1. Stadionul vuiește. Și pentru o clipă, parcă trăiesc din nou acolo. Nu eu am făcut istorie. Noi am făcut-o.

Copleșit de nostalgie, l-am întrebat pe distinsul meu partener de dialog dacă își mai reamintește echipa care a învins pe „cormorani”. Răspunsul a venit fără să stea pe gânduri și pe care îl redau textual, așa cum l-am înregistrat.

În poartă: Ionescu. Fundași: Pahonțu (dreapta), Sandu Boc (central dreapta), Florea (central stânga), Mocanu (stânga). Linia de mijloc: Iuhasz, Dragomir, Dincuţă, Atac: Moldoveanu (extrema dreapta), Badea (dreapta), Mircea Dridea (vârf), Virgil Dridea (stânga). Este cel mai frumos moment al serii, al timpului și va rămâne amprentat în arhivă.

O echipă de legendă pentru un club al cărui nume va rămâne celebru – Petrolul Ploiești!

La 89 de ani, Mircea Dridea vorbește calm, cu aceeași disciplină cu care a intrat odinioară pe teren. De trei ani nu mai merge la meciuri, își protejează sănătatea, dar fotbalul i-a rămas în sânge.

Când lumea pronunță Petrolul, spune și Mircea Dridea. Ce simțiți?

„Mă flatează. Viața mea a însemnat Petrolul și familia. Au fost momente când a trebuit nu să prefer, ci să fiu obligat să aleg Petrolul. A fost o viață frumoasă, dar din păcate lucrurile au trecut prea repede. Pentru tot trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu, să le mulțumesc părinților, care mi-au dat o zestre biologică bună”.

În tăcerea aceea caldă, în camera cu tablouri și lumini plăcute, Mircea Dridea rămâne sprijinit pe canapea. Am mai fi stat la povești ore întregi. Doar timpul și respectul pentru omul Mircea Dridea, m-au făcut să mă opresc. M-am simțit onorat că am fost alături de omul al cărui nume va rămâne pentru urmași. Poate cândva, o tribună a stadionului unde a jucat și marcat zeci sau sute de goluri îi va purta numele. Ce ziceți?… Sau poate o stradă?… Sau poate?…

La final acelei seri de poveste am rămas cu istoria unei zile celebre pentru Ploiești, pentru cei care iubesc jocul sportului rege. I-am adresat rugămintea să îmi spună un gând pentru clubul Petrolul, pentru Prahoveni. Am primit un gând simplu care cântărește cât o mie de cuvinte.

„Gloria trece. Amintirea rămâne. Iar dacă un copil, peste ani, o să mai întrebe cine a fost Petrolul, înseamnă că n-am jucat degeaba”, sunt cuvintele de final ale acestui minunat interviu.

Și pe deasupra un cadou, o dedicație scrisă, pe care o aveți la finalul materialului.

Timpul a trecut, tribunele s-au schimbat, iar fotbalul de azi se măsoară în bani, nu în bătăi de inimă. Dar pentru ploieșteni, seara de 12 octombrie 1966 nu s-a încheiat niciodată. Ea trăiește în fiecare om care mai spune „Petrolul” cu respect, în fiecare bătrân care povestește nepoților despre Liverpool, în fiecare copil care aleargă desculț după o minge.

Mircea Dridea n-a fost doar un fotbalist, ci este o lecție de modestie și demnitate. A jucat pentru orașul lui, pentru oameni, pentru o generație care n-a cerut nimic și a dat totul. A fost chipul unei generații care a iubit fără să ceară nimic în schimb, care a transformat un meci într-o poveste și o echipă într-un simbol.

Simbolul acela se numește Petrolul Ploiești

Ploieștiul s-a schimbat, dar golul din minutul 64 nu a îmbătrânit. El continuă să bată, undeva, în pieptul fiecărui prahovean care mai crede în mândrie, în curaj și în lucrurile făcute din inimă.

Pentru că unele meciuri nu se termină niciodată. Doar trec, încet, în legendă.

Cobor scările blocului în liniște. În spate, un oraș savurează toamna. Liniștea serii se așterne peste Ploiești. Într-un apartament, un om care a bătut Liverpool își bea cafeaua și trăiește amintirea. Timpul, parcă s-a oprit din fugă pentru o clipă. Și timpul va păstra istoria unei clipe:

12 Octombrie 1966, minutul 64

Cum a fost?

Colegii m-au întrebat, m-au încurajat, dar le-am zis: Duceți-vă la centru, că vin și eu imediat. Ce presupunea asta? Că marchez. Nu mă laud cu golul acela. Mă laud cu faptul că Petrolul e singura echipă românească care a reușit să învingă Liverpool.

• Fotografii  și clip video Arhiva personală 

1 de 12