Unele povești nu încap într-o singură viață. Există femei care atunci când viața le pune pe umeri o povară grea, se prăbușesc sub ea. Exista femei care atunci când soarta le așază în brațe o încercare copleșitoare, aleg să o transforme într-un dar pentru ceilalți. Aleg să ridice din acea povară o punte spre lumină, nu doar pentru ele, ci și pentru cei din jur.
Din articol
Daniela Petrescu este una dintre aceste femei. Din clipa în care băiatul ei cel mic a fost diagnosticat cu elemente de spectru autist, viața i s-a schimbat radical. Într-o lume în care solidaritatea pare câteodată doar un cuvânt frumos al limbii noastre, Daniela a arătat că dragostea de mamă poate construi povești frumoase, poate ridica case și poate aduce speranță acolo unde se pierduse orice urmă de speranță.
Daniela nu a acceptat să rămână captivă durerii. Și-a ridicat privirea spre univers, și a creat Asociația TATIS – Împreună învingem autismul.
Astăzi, la ani distanță de la acel moment de răscruce, Daniela nu mai este doar mama care își poartă copilul de mână spre terapie, este și „mama” a zeci de familii din Prahova, pentru care asociația ei înseamnă pâine pe masă, tratamente plătite, hăinuțe pentru copii, speranță într-o lume în care autoritățile le oferă prea puțin.
Povestea unei mame care a spus „nu mă opresc aici”
Am aflat de povestea Danielei, de la o altă mamă cu o inimă care nu obosește – Marilena Macovei și Asociația Evelline.
Mama care nu a căzut în fața destinului crunt, a mers mai departe și astăzi drept mulțumire pentru că fetița ei este bine, construiește destine frumoase pentru cei aflați în suferință.
Cu gândul că voi reuși să aduc aici o altă frumoasă poveste de viață, am plecat într-o după amiază de august fierbinte către sediul asociației Tatis să o întâlnesc pe Daniela Petrescu. „Fierbinte” a fost și întrevederea cu „mama” multor suflete. O poveste emoționantă, o poveste în care emoțiile și lacrimile s-au îmbinat perfect. Nici nu se putea altfel, atunci când am aflat despre mama care a învins tăcerea autismului și a ridicat, din propria durere, o lume pentru alții.
Asociația TATIS Împreună Învingem Autismul
Cum ați ajuns să fondați asociația?
Asociația a fost fondată în momentul în care copilul meu cel mic a fost diagnosticat cu elemente de spectru autist. Am trei copii. La doi ani, doamnele de la creșă mi-au atras atenția. Eu, deși în familie aveam cazuri, nu am realizat. Când medicii au confirmat diagnosticul, m-am blocat. Nu mai știam ce să fac. Am început terapia imediat, două ședințe pe zi, dar costurile erau enorme, mii de lei lunar. Copilul meu avea pe atunci 2 ani. Soțul meu a fost nevoit să plece la muncă în străinătate. Atunci am înțeles că nu e doar povestea noastră, că trebuie să fac mai mult.
Așa s-a născut Asociația TATIS – „Împreună învingem autismul”. La început, ONG-ul a funcționat ca un colac de salvare pentru propriul copil, sprijinit prin fonduri adunate din sponsorizări sau alte forme legale de sprijinire. Dar, treptat, acest colac s-a transformat într-o barcă în care au urcat și alte familii aflate în derivă. Astăzi, asociația ajută peste 50 de familii cu copii și adulți diagnosticați cu diverse forme de dizabilitate, nu doar autism.
Obstacole și răni nevăzute
Daniela își amintește cu emoție primele luni ale acelor timpuri. Uneori vocea îi tremură. Și pentru mine au fost momente la care mi-am spus – nu, nu pot să scriu un reportaj cu lacrimi. Am continuat, acum doar îmi doresc ca povestea impresionantă a Danielei să ajungă la inimile dumneavoastră.
„Au fost zile cumplite. Copilul creștea și nu înțelegea nimic, nu recunoștea pericolul, ar fi alergat în fața mașinilor fără să realizeze. Țipa, deschidea și închidea uși la nesfârșit. Când i-am spus să-și tragă căciulița pe urechi, nu a priceput. Avea doi ani și nu știa să facă acel gest simplu. Mă durea sufletul. Obstacolele? Lipsa banilor, lipsa sprijinului, nopți întregi cu plâns și disperare. Dar, ușor-ușor, prin terapie și cu ajutorul copiilor mai mari, am mers mai departe.”
Pentru mine aceste cuvinte sunt aidoma unui pumn în stomac. Dar pentru Daniela, ele au fost realitatea zilnică. În spatele acestui efort există însă și lacrimi nevăzute. Daniela recunoaște că la început plângea la fiecare caz. Între timp, viața a „tăbăcit-o”, dar rănile sufletului nu se închid niciodată complet.
O zi din viața Danielei Petrescu
Dacă pentru unii ziua începe cu cafea și se termină cu televizorul, pentru Daniela orele curg altfel. Ziua începe matinal și se termină când corpul îi spune „Nu mai pot, și mâine ai treabă Daniela”.
Cum este o zi obișnuita pentru dumneavoastră?
O zi obișnuită? Terapie pentru Ianis, telefoane, drumuri la familii. Sprijinim peste 50 de familii cu cazuri sociale, plus copii și adulți cu dizabilități. Vin cu facturi la noi, trebuie să le decontăm, să verificăm cazurile personal. În paralel, fac mâncare, curățenie, sunt și mamă, și soție. Aproape zilnic suntem pe teren. De la spitale, la sate uitate de lume. Zeci de mesaje primesc, zilnic.
Povestea care sfâșie
Care a fost cea mai grea situație pe care ați întâlnit-o?
Unele povești sunt greu de rostit. Daniela și le amintește cu nod în gât.
Este cazul lui Cătălin, șoferul de la Bolt ucis de un client. Avea 30 de ani, soția sa 28. Doi copii mici, unul cu autism. Îi sprijineam deja. Când am aflat tragedia, mi-a „picat cerul în cap”. Nu aveau propria lor casă, locuiau cu chirie. Am promis atunci, că nu mă opresc până când acei copii nu vor avea o casă. Și am reușit. Am strâns, împreună cu oameni buni, peste 30.000 de euro. În ianuarie anul acesta le-am cumpărat un apartament. A fost cel mai mare consum emoțional din viața mea.
Unele povești sunt greu de rostit. Daniela și le amintește, dar atunci când mi-a povestit despre acest caz lacrimile se înnodau pe chipul ei. Aceste cuvinte nu sunt doar confesiunea unei femei, ele sunt dovada că promisiunile făcute cu inima se pot împlini.
Întrebarea care deschide alte răni
Un alt caz cutremurător este cel al unei fetițe de șase ani din Valea Călugărească, care și-a pierdut mama și bunica în doar două luni.
Care este cea mai emoționantă poveste a unui copil pe care o păstrați în suflet?
Sunt multe. Foarte multe. Toate au durerea și tristețea lor. Dar fetița din Valea Călugărească… A pierdut mama și bunica în două luni. Trăiau în condiții greu de imaginat, cu ploaia curgând peste patul bunicii. Atunci când și-a pierdut mama, bunica mi-a spus: Nu mi-o luați pe nepoata mea.
Azi, fetița este îngrijită de unchiul ei, dar casa e aproape prăbușită. Acolo trebuie să intervenim. Îmi doresc să reconstruim, să le facem o casă unde să poată locui.
Lumea din spatele ușilor închise
Daniela nu vorbește doar despre lacrimi, ci și despre speranțe și visuri. Ea vrea să ridice un centru pentru copiii cu dizabilități, un loc de joacă unde aceștia să nu fie respinși.
„Am încercat să închiriez spații pentru zile de naștere sau evenimente. De îndată ce spuneam că vin copii cu dizabilități, ni se refuza politicos. Am înțeles atunci cât de mare e stigmatizarea. De aceea vreau să fac un loc al nostru, unde copiii să fie liberi, părinții să socializeze fără teamă, să uite pentru câteva ore de luptă iar noi să adunăm acolo și toate donațiile pe care le împărțim.”
Întrebarea despre stat și autorități
Simțiți sprijin din partea autorităților? Există programe guvernamentale care să ajute astfel de cazuri?
Uneori da, la Valea Călugărească am primit ajutor. Dar la nivel guvernamental, prea puțin. Terapiile costă mii de lei lunar, iar statul oferă câteva sute. E mult prea puțin. Am auzit de un proiect național, dar foarte vag. În rest, părinții duc greul aproape singuri. Ar trebui centre gratuite, locuri unde copiii să meargă la sport, la înot, la echitație. Nimic din toate acestea nu e susținut.
Cum reușiți să vă păstrați echilibrul emoțional?
Este greu. La început plângeam continuu. Acum plâng doar în suflet. Dar nu ai cum să faci ceea ce facem noi, fără să te implici emoțional. Trăiesc cu grijile lor zi și noapte.
Lecția Danielei
Când o privești pe Daniela Petrescu, vezi o femeie simplă, dar în spatele chipului se ascunde o forță uriașă. Nu este politician, nu este persoană publică, ci o mamă care a învățat să transforme propria suferință în drum spre speranță, o soție devotată, o femeie care împarte fapte de dragoste pentru semenii săi.
Asociația TATIS nu este doar un ONG. Este asociația care crede că „Împreună putem Învinge Autismul”. Și nu doar autismul, ci și sărăcia, neputința, indiferența!
Vă rog la final un cuvânt de încheiere pentru cititorii Observatorului Prahovean
„Cred că Dumnezeu mă iubește, pentru că, într-un fel sau altul, reușim mereu. Când nu mai știu încotro să o apuc, se deschide o ușă. Și atunci înțeleg că nu sunt singură. Că niciunul dintre noi nu este singur, atâta timp cât alegem să ajutăm. Atunci când ești părinte gestionezi cu sufletul și nu cu rațiunea. Atunci când te duci la un caz social, unde există un copil cu dizabilitate, nu te mai interesează că părintele merită sau nu merită să-l ajuți. Noi fiind părinți trecuți prin asemenea cazuri privim cu sufletul.”
La finalul acestui material o veți putea cunoaște pe mama care vindecă suflete, Daniela Petrescu.
