Cenaclul Flacăra nu a „stins” lumina la Ploiești

Un fenomen al speranței. De la prima reprezentație în 1973, Cenaclul Flacăra a devenit o „descătușare culturală” sub comunism, un amestec de poezie, muzică folk, rock și mesaje menit să ofere tinerilor o alternativă la cenzură și muzica „occidentală”. Zeci de mii de oameni umpleau stadioanele până la refuz, iar cel de la Ploiești din 15 iunie 1985 era spectacolul numărul 1.615.

Cenaclul Flacăra, fenomenul cultural din anii ’70 și prima parte a anilor ’80, a avut primul său concert acum o jumătate de secol, pe 17 septembrie 1973, iar în cei aproape 12 ani de activitate, a ținut peste 1600 de spectacole.

Cenaclul Flacăra a fost un fenomen. Un loc unde o întreagă generație a tinerilor în blugi a visat la libertate și a învățat despre trecutul îngropat de comuniști. Pe 15 iunie 1985, la 12 ani de la fondare, o busculadă declanșată la concertul de la Ploiești, care sfârșește cu mai multe victime, devine motivul interzicerii mișcării culturale fondate de poetul Adrian Păunescu. Cenaclul Flacăra a fost descătușarea tinerilor în epoca Ceaușescu. Poetul Adrian Păunescu aduna pe stadioanele din țară zeci de mii de tineri la spectacole unde se cânta rock, folk, se recita de către foarte mulți artiști români.

Un vis cu chitare și poezie

Cenaclul Flacăra n-a fost doar un spectacol. A fost o fereastră deschisă în zidul unei dictaturi. În România anilor ’70 -’80, când teama se amesteca cu pâinea raționalizată și cu discursurile sforăitoare de partid, pe stadioane răsuna aproape miraculos, vocea lui Adrian Păunescu și chitările tinerilor visători. O mișcare de rezistență culturală mascată în poezie, folk, idealism și muzică.

Într-o țară tăcută, Flacăra vorbea. Și o făcea cu pasiune, cu dragoste, cu foc. Se scriau pagini de istorie adevărate, se scriau file de poveste ce nu se pot uita.

„Fără Cenaclul Flacăra nu se poate discuta despre cultura secolului XX“

Doru Stănculescu, este unul dintre membrii fondatori, recunoscând meritele de catalizator ale lui Adrian Păunescu, subliniind că Cenaclul Flacăra se datorează tuturor celor au participat de la începuturile sale.

Cenaclul a funcționat la început fiind organizat de revista Flacăra (redactor-șef: Adrian Păunescu), iar după un an, aproximativ un an și jumătate, când a început să se vorbească la postul de radio Europa Liberă despre o mișcare de tineret paralelă cu cea a UTC-ului, a fost preluat de această autoritate.

De-a lungul timpului, în mobilizatoarele spectacole au cântat artiști renumiți. Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Valeriu Sterian, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu, Tatiana Stepa, Ștefan Hrușcă, Vasile Șeicaru, Tudor Gheorghe, Victor Socaciu, Nicu Alifantis, Ducu Bertzi, George Nicolescu, Phoenix, Iris sunt doar câteva dintre aceste nume.

Cenaclul Flacăra, interzis în 1985

Manifestarea culturală unică la acea vreme  a fost interzisă în anul 1985. Fenomenul artistic cunoscut sub numele  ”Cenaclul Flacăra” s-a încheiat într-o seară furtunoasă la Ploiești, în data de 15 Iunie 1985. Concertul susținut de membri Cenaclului pe stadionul Petrolului s-a încheiat brusc. Episodul din acea noapte, trecut sub tăcere de „șefii” acelor vremuri, a dus la interzicerea Cenaclului.

În acea seară, tribunele fostului stadion „Petrolul” se umpluseră peste capacitate la cel ce era supranumit Woodstock-ul românesc. Spectacolul începuse la ora 18:00 și a durat până spre miezul nopții. Natura începuse să-și arate vicisitudinea și potrivit martorilor, se pusese problema anulării spectacolului, ipoteză refuzată de public, însă. Rafale puternice de vânt au provocat prăbușirea scenei pe care se desfășura spectacolul. În doar câteva fracțiuni de secundă, întreaga arenă a fost scufundată în beznă, iar oamenii din public s-au călcat în picioare. Oamenii au dat năvală spre ieșire, dar porțile mari erau închise.

În plus, se deschideau spre interior. În haosul creat, spectatorii au dărâmat porțile de acces, care s-au prăbușit peste ei.  Bilanțul, 5 sau 6 morți și zeci de răniți, a pecetluit soarta Cenaclului care a fost închis de oficialități. Cert este că cinci sau șase tineri au murit striviți, iar aproape 100 au fost răniți în busculadă. Salvările au urlat toată noaptea în Ploiești, iar la Spitalul Județean, medicii nu mai făceau față răniților.

A doua zi, regimul lui Ceaușescu a interzis imediat Cenaclul Flacăra, oprit în numele „securității” și „disciplinei”, deși motivele reale se regăseau în temerea de voință proprie a tinerilor. Adrian Păunescu a fost marginalizat, amenințat chiar cu pușcăria. Flacăra, care încă mai scânteia în inimile a milioane de spectatori, a fost stinsă de autorități.

Memoria care încă arde

Tragedia de la Ploiești este amintită ca un fel de „Colectiv al comuniștilor”, disputa dintre control și spirit liber. La 40 de ani de atunci, memoria nu s‑a pierdut: reportaje, mărturii și evocări reconstituie acea noapte .

Iar pentru a readuce la timpul prezent ce a fost atunci, am adunat aici câteva mărturii ale unora dintre membri Cenaclului Flacăra, prezenți pe scenă la acel moment.

Din respect pentru Adrian Păunescu, pentru fenomenul social ce a rămas încă viu în memoria multora dintre noi, am să încep acestă poveste cu Andrei Păunescu, fiul marelui poet, prozator, cel ce a dat naștere „generației în blugi”.

Dacă Adrian Păunescu a fost idolul generației în blugi, Andrei Păunescu continuator al Cenaclului Flacăra, strânge și acum oameni care trăiesc chiar și pentru o seară, un vis frumos.

În interviul acordat pentru Observatorul Prahovean, Andrei Păunescu a dezvăluit ce înseamnă să duci mai departe făclia Cenaclul Flacăra. Totodată, deși presa vremurilor de atunci nu a vrut să se știe adevărul, Andrei Păunescu în mărturisirea sa, ne-a povestit ce s-a întâmplat la 15 iunie 1985.

„Pentru mine, Cenaclul Flacăra a însemnat și casă, și școală, și familie“

Domnule Andrei Păunescu, sunteți continuator al Cenaclului Flacăra, al unui fenomen ce a schimbat o generație de tineri. Povestiți-ne despre acest fenomen.

– Așa este, duc mai departe povestea Cenaclului Flacăra. O misiune, o poveste, o istorie. Moștenirea primită este, vorba lui Lucian Blaga, o moștenire de îndemnuri!

Dar în același timp, continuatori sunt și cei care nu au fost în Cenacul Flacăra, care nu erau născuți pe vremea aceea și care aderă la ideile nobile ale Cenacului, adolescenții, tinerii sau maturii de astăzi și care vor să cânte pentru țară, pentru iubire, pentru omul liber, pentru dreptate, pentru naționalismul luminat, pentru părinți, pentru a gândi cu propriul creier, împotriva urii… Pentru toți înseamnă un act de cultură, aș putea spune. Un act de cultură identitară românească, în același timp păstrând dimensiunea universală.

Cenacul Flacăra a însemnat esența versului „și totuși există iubire”. Nu s-a spus niciodată: și totuși există ură.

În Iunie 1985 erați un tânăr care a urcat pe scenele pline de folk-iști consacrați, de oameni de cultură. Cum ați trăit și simțit acest lucru față de generația care deja era „un nume” consacrat al folkului românesc?

– Eu am luat Cenacul Flacăra ca pe o minune la ordinea zilei, pentru că noi toți atunci îl vedeam întâmplându-se și mi se părea că este și un miracol, dar și ceva posibil, ceea ce s-a dovedit că nu e veșnic. Miracolul nu e totdeauna veșnic. Mai apar ticăloși, mai apar troglodiți sau dogmatici care vor să interzică actul de cultură.

Am fost și onorat, dar și responsabil, fiind lângă atâtea valori din folk și din rock, să învăț ce e de învățat, să nu mă fac de râs nici pe mine, să nu-l fac de râs nici pe tatăl meu, să nu-i fac de râs nici pe colegii mei, să cânt la chitară cât pot de bine, să învăț poezie, să fiu un om pe măsura scenei pe care am urcat. Am fost privilegiat să urc din sală direct pe scenă, prin natura poziției pe care o aveam de fiu, dar în același timp n-am avut niciodată nicio remușcare că tata m-a ajutat și pe mine, și a ajutat și pe sora mea Ioana, regretata mea soră care a murit în 2011, și ulterior și pe sora mea mai mică, Ana Maria, să urcăm pe scenă. Adrian Păunescu ajuta atât pe copii și tineri cât și pe oamenii de orice vârstă să fie membri ai Cenacului Flacăra dacă aveau ceva de spus.

Deci el a fost drept, n-a făcut discriminări de familie și le-a dat tuturor o șansă, inclusiv copiiilor săi. Toți erau egali. Erau egali în șanse și cine rezista rezista, cine nu – nu.

Sora mea, Ioana, care mi-a fost colegă în trupa Totuși pe care am înființat-o în 1983, după un an și jumătate a renunțat. Asta este, nimeni nu s-a supărat, nimeni nu obliga pe nimeni să facă nimic. Chiar tata avea un vers într-un cântec pe care mi l-a scris pentru trupa Totuși, cântecul „Noua Modă”. Versul era așa: „La noi nu e obligatoriu decât că nu-i obligatoriu.”

Ce frumos! Sublim! De învățat lucrul acesta și de reținut. În  iunie 1985, erați la Ploiești. Vă aflați pe scenă atunci, erați prezent acolo alături de ceilalți membrii ai Cenaclului. Ce s-a întâmplat?

– Da,  eram pe scena Cenacului, aveam piciorul în ghips, pentru că echipa de fotbal a Cenacului Flacăra juca mereu fotbal cu diverse echipe locale și la Brașov cu puțină vreme în urmă, îmi luxasem puternic un genunchi. Am fost periclitat, ca și toți colegii de pe scenă, când prelata aceea foarte prost pusă, foarte superficial montată de organizatori, s-a prăvălit plină cu apă peste noi și stâlpii de susținere ai copertinei improvizate s-au prăvălit pe scenă. Am fost norocos că nu am fost rănit, că am rămas în viață în vreme ce atâția oameni în busculada aceea cauzată de o furtună teribilă au suferit și câțiva și-au  pierdut chiar viața.

Am fost pedepsit și eu la rândul meu, așa cum toată lumea a fost pedepsită prin interdicția totală în viața publică, sau cum folkiști ai Cenaclului au fost mulți dintre ei interziși.

Am fost și eu pedepsit ca elev sau ca student, n-am mai putut să cânt, pentru vina de a fi fost membru a unui Cenaclu considerat incomod de regim, cenaclul protestatar, care, așa cum spuneau securiștii și politrucii vremii, se opune valorilor socialiste ale acelor timpuri și se consideră ca o mișcare, ca un partid paralel. De fapt acesta era motivul principal al temerilor, că Adrian Păunescu ar putea să preia controlul asupra puterii, însoțit de zecile sau poate sutele de mii de susținători.

Cam asta a fost…

Acum aș vrea să vă dau un exemplu foarte relevant. Pe un stadion sau într-o sală, un actor sau un prezentator de spectacol prezintă un spectacol. Hai să zicem că suntem pe un stadion, începe o furtună. Organizatorii – dintre care mulți urau fenomenul pentru că organizatorii făceau parte din sistem și sistemul nu iubea Cenaclul – organizatorii, în loc să deschidă larg porțile pentru ca lumea să plece  spre casă, nu deschid porțile, iar lumea se bulucește pe scările întunecoase, curentul se oprește și are loc busculadă…

Ce vină are actorul de pe scenă? Sau ce vină am putea să spunem că au arbitrul meciului sau un fotbalist de pe teren, dacă organizatorii, dacă administratorii locului de desfășurare nu-și fac treaba? Lui Adrian Păunescu i s-a aplicat o pedeapsă. El nu avea niciun fel de atribuție, mai ales că, rețineți, Cenacul Flacăra era un nume, era un brand, era un fenomen cultural, aflat  în administrarea și în organizarea statului român. Statul român, prin Uniunea Tineretului Comunist, municipiul Ploiești, miliția (așa era numită atunci), Consiliul Local, sau cum se numea, Comitetul Județean de Partid, toate astea erau angrenate în organizare și nu s-au ocupat să facă o scenă protejată de ploaie, să asigure plecarea oamenilor în liniște.

A mai fost un element foarte important pentru aflarea adevărului. Activiștii și securiștii care doreau să-l bage la închisoare pe tatăl meu, statul român au lansat o monstruozitate și o minciună. Și anume că după ce a început furtuna, care a fost teribilă, a fost îngrozitoare, Adrian Păunescu ar fi spus „rămâneți aici, ne luptăm cu natura”. N-au știut că, din fericire spectacolul era înregistrat și am reușit să salvăm banda, să o păstrăm.

Doar acest fapt l-a salvat pe Adrian Păunescu de a nu fi  judecat și cine știe condamnat!

Pe acea bandă se aude foarte clar : „ Nu ne putem lupta cu natura, haideți să găsim o soluție, să reprogramăm spectacolul, poate pe 22 Iunie, pentru că cine rămâne aici în condițiile meteorologice acestea o face pe propria răspundere!

Banda aceea există și la acest moment, este păstrată?

– Sigur că da. Ca de obicei adevărul strică o știre de senzație. Eu chiar am și prezentat la Ploiești într-o emisiune pentru Antena 3, făcută prin 2013 sau 2014 cu Doru Stănculescu, Sorin Ileșiu și Adrian Ursu, aceste documente sonore. Lucrurile sunt indubitabile și sunt bine păstrate.

Azi, după 40 de ani de la acel eveniment v-ați gândit să adunați vreodată membrii Cenaclului Flacăra, într-un concert tot la Ploiești?

– La Ploiești în mod special nu ne-am gândit pentru că nu am avut o propunere, o invitație în acest sens. Am făcut-o în multe alte locuri din țară, ani la rând Sala Palatului este plină. Ultimul spectacol a fost pe 30 Martie 2025, a fost intitulat „Cenaclul Flacăra – o istorie” și la care au fost prezenți oameni din toate generațiile. Cenaclul Flacăra continuă! Dacă vreodată locuitorii și simpatizanții folkului din Ploiești ne vor adresa invitația, vom răspunde prezent!

Așadar dragi cititori ce părere aveți: Invităm Cenaclul Flacăra la Ploiești?

Am continuat acest periplu gazetăresc cu unul dintre reprezentanții de marcă ai folkului românesc, cantautor, scriitor, laureat al Uniunii Scriitorilor din România, cel care a scris versurile pentru numeroase trupe de muzică, cel a cărui piesă muzicală „N-ai nevoie de foarte multe!” răsună pe buzele multora din  „generația în blugi”, nimeni altul decât Dinu Olărașu.

Cum ai ajuns să faci parte din Cenaclul Flacăra? Cine te-a descoperit?

Cred că sunt mai bine de 40 de ani de atunci. Eram prin Reșița la liceu, deja scriam versurile mele, textele mele. Adolescentul acelor timpuri…

M-am prezentat timid la unul dintre spectacolele – concurs ce se organizau atunci, parcă „Serbările Scriitorilor Tineri” sau Cenaclul Flacăra. Curajul adolescentin, șansa, sau frumusețea versurilor mele au făcut să fiu ales pentru Cenaclul Flacăra.

„Paznicul Casei Nebune” a fost piesa cu care am fost selectat. O piesă cu versuri puțin atipice, cu personaje „ciudățele”, paznicul, pictorul, moartea… nu prea se discutau multe în acea perioadă.

Piesa cu care am debutat și pe care apoi n-am prea mai avut prilejul, făcând parte din Cenaclu, să o cânt pentru că era un text mai problematic.

Dinu Olărașu născut pe 18 februarie 1962, în localitatea Vulpășești, județul Neamț este poet și cantautor român de muzică folk. Pasionat de poezie, scrie primele versuri în școala generală, dar învață și să cânte la chitară, transpunerea versurilor sale pe muzică fiind o consecință logică. Între 1983 și 1985 evoluează în Cenaclul Flacăra.

A obținut de-a lungul carierei sale artistice o serie de premii, precum:

Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie

Cel mai bun cântec folk, “N-ai nevoie de foarte multe” (Premiile Muzicale Radio România, ediția a cincea)

Premiul de excelență (Festivalul „Om bun”)

Îți amintești ce ai simțit la prima ta urcare pe scenă în fața miilor de oameni?

– Îți imaginezi, deosebit de frumos, „violent” de frumos a fost. Și bucuria din mine, și cum să spun, cum mă uitam în privirile colegilor mei din Reșița. Folkiști adevărați pe atunci nume precum Maria Gheorghiu, Crisi Buică, Ionel Băleșteanu. Era grupul Doi și Jumătate de la Oțelu Roșu, care era un pic mai „copt” decât mine. Și mai multă lume de pe acolo. Îți dai seama că m-am fericit cu ocazia aceasta.

Cum era o zi obișnuită din turneele Cenaclului? Cum trăiați între două orașe?

– Călătoream mult cu autocarul în care erau numele mari ale muzicii românești, ale folkului, ale Cenaclului. Iris cu Minculescu, cu Nuțu Olteanu, o altă trupă de rock foarte faină, Pro-Musica de la Timișoara, cu Ilie Stepan, Dixie Krauser. Era acolo trupa Incognito, unde cânta Dan Bitman (încă nu ajunsese la Holograf) cu Adrian Ilie și cred că Niki Dinescu. Trupă foarte, foarte faină. Apoi erau cu noi Hrușcă, Poesis – Bațu cu Baboi. Mirela Atudorei, Mihaela Popescu. Erau fetele de la Ecoul. Multe nume sonore la momentul respectiv, Tatiana Stepa.

 Cum era atmosfera între voi, între membri Cenacului, în afara concertelor?

– Foarte faină. Eu, cel puțin fiind „ghiocel”, fraged și proaspăt, eram cuminte și ascultător. Observam, visam, încercam să înțeleg care sunt regulile, care este comportamentul, cum anume și ce trebuie. Îmi cântam „porția” mea de 3-4 cântece, în general în primul sfert al spectacolului. Și după aceea ascultam. Ascultam și vorbeam. Vorbeam despre multe, foarte multe chestiuni.

Și mă uitam la cât de frumos poate fi în preajma unor artiști deja consacrați la ora aceea, care făceau parte din Cenacul Flacăra.

Ce relație aveai cu Adrian Păunescu? Te-a influențat cumva? Ți-a schimbat destinul? Ți-a modificat viitorul carierei tale artistice?

– Probabil că da, și numai pentru faptul că, să spunem,  a acceptat să fiu și eu o parte din desfășurarea spectacolelor.

Eu îmi vedeam de treaba mea, el își vedea de treburile lui, m-a apreciat la modul cum să spun, cred că profesional, sau nu știu cum să-i spun. Vedea că îmi fac treaba sunt un tip corect, serios, cuminte. Da, la modul propriu, adică nu eram năzbătios sau să fac prostioare, nu beam, nu fumam ceea ce îi plăcea foarte mult.

Știu că tu ai fost printre membri Cenacului care nu au cântat niciodată pe versurile poetului Adrian Păunescu. Cum ne explici lucrul acesta?

– Orgoliul, orgoliul… Dacă omul are acasă tot ce-i trebuie ca să-și facă treaba lui, atunci s-o facă, așa cum și alții au procedat. Oricum citeam, îți dai seama, el era unul din importanții poeți și cel puțin la vremea aceea era „bossul” așa era alintat.

Dar…erau suficiente poezii care ar fi putut deveni texte într-un cântec de-al meu. Foarte, foarte bune poezii. Oricum, Adrian Păunescu avea talentul lui și felul în care își gândea opera și scriitura, avea o sonoritate faină, de aceea l-au și cântat și îl cântă foarte mulți. Și acum și probabil că o să se întâmple mereu asta. Îl cântau pentru că era o sonoritate și este un nume, un nume care te invită la a transforma ce compune el în „muzichie”.

Care a fost cel mai emoționant moment trăit de tine în Cenaclu?

– Unul dintre ele în 1984 când am am debutat în poezie la Editura Albatros cu volumul „Dăruit eternității pe fereastră” și care, poate nu întâmplător astăzi locuiesc lângă Timișoara la Buziaș. La Sala Polivalentă țin minte că mi-au parvenit câteva exemplare din volumul meu de poezie, de la editură și unul l-am pus pe măsuța la care prezenta Adrian Păunescu. Țin minte că a părut puțin deranjat pentru că eu nu i-am spus înainte despre  debutul meu în poezie, mai ales că se afla în relații foarte bune cu Mircea Sântimbreanu care era director la Editura Albatros pe atunci. Imediat a oftat dar m-a felicitat și mi-a spus că mă poate îndruma în cariera pe care mi-am ales-o.

 Dacă ai putea transmite ceva tinerilor de azi despre ce a fost Cenacul Flacăra ce le-ai spune?

– Că vrem sau nu vrem să recunoaștem, Cenaclul Flacăra a fost un fenomen care a schimbat destinele multora dintre cei care au urcat pe scenă. A format caractere muzicale, sunt și în ziua de azi nume cunoscute care ne bucură cu piesele lor. Pe scenă au fost prezenți poeți cunoscuți, nume mari precum Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru. Cred că și acum mulți dintre noi ne bucurăm atunci când reascultăm pe Mihail Stan recitând „Mistrețul cu colți de argint”.

A fost o desfătare sufletească să stai ore întregi să asculți muzică, poezie, umor toate la un loc! Pe scena Cenaclului era un „coctail”, a fost o scenă unde te puteai exprima! Spectacol fără egal, unic!

Nu putem trece cu vederea câtă frumusețe a „excavat” scena Cenaclului Flacăra. Artă, finețe, goblenuri.

Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, acesta s-a numit Cenaclul Flacăra!

Ca o premieră pentru cititorii Observatorului Prahovean, spune-ne despre proiectele tale viitoare.

– Voi avea concerte toată vara și pot să vă spun că am deja un album gata orchestrat cu Alex Cizmaru un chitarist fain, undeva prin toamnă va fi gata. Este un volum de poezii pentru a se bucura cei din preajma mea, „O mână de prieteni” așa cum spun eu într-una din piesele mele.

Povestea istoriei scrise și nescrise a Cenaclului Flacăra continuă. M-am gândit că noi jurnaliștii trebuie să batem la toate ușile pentru a descifra tainele trecutului. Astfel am decis că pentru o relatare a „adevărului adevărat” să îl am ca invitat pe doctorul chirurg Florin Georgescu, la vremea aceea medic chirurg la Spitalul Județean Ploiești. Cu o amabilitate și un respect deosebit, Florin Georgescu a răpit din timpul său pentru a fi un interlocutor pe calea aleasă. A lăsat deoparte halatul alb, bisturiul și sala de operații pentru ca să stăm de vorbă câteva minute.

Domnule doctor, cum a fost noaptea de 15 iunie 1985 pentru dumneavoastră? Ce s-a întâmplat, atunci?

– Mi-e foarte greu să îmi aduc aminte cu precizie, dar îmi reamintesc că mă întorceam de la spital, în jurul orelor 22-22.30 cred, și a început din senin o vijelie foarte puternică. Am ajuns acasă, am vrut să parchez mașina în curte și mama mea a ieșit la fereastră și mi-a spus să mă întorc imediat  pentru că am fost sunat de la spital (pe timpul acela era doar telefonul fix). Era o situație de urgență maximă trebuia să mă întorc. Ceea ce am și făcut.

Cum am ajuns la spital, m-am dus la camerele de gardă, așa era structurat spitalul pe vremea aceea, cu camere de gardă, cu profil de interne, cu profil de chirurgie, sală pentru aplicarea de gipsuri și la urgență chirurgie. Am întrebat asistenții care erau de serviciu și destul de tensionați, afectați de ceea ce s-a întâmplat. M-au condus imediat în sala de gipsuri, unde am avut parte de un „spectacol” pe care nu o să îl uit niciodată, imaginea acelui moment nu se poate uita.

Pe jos se aflau, nu mai rețin exact câte, dar erau cadavre ale unor tineri cu vârste, din ce îmi reamintesc, între 16-17 ani și 23-25 de ani, niște copii practic, o imagine greu de descris în cuvinte, o imagine care iată că o am vie în minte și acum, un spectacol foarte tragic.

Cum ați reușit să fiți medic în nebunia aceea?

– Păi, la acea vreme, Spitalul Județean era, cum este și astăzi de fapt, cea mai mare unitate sanitară dintr-un județ cu o densitate mare de populație, și deserveau un număr foarte mare de locuitori. În plus de asta, se știa faptul că Ploieștiul era un oraș foarte industrializat cu potențial și cu multe accidente de muncă.

Este situat pe traseul turistic Valea Prahovei, cu accidente de circulație și așa mai departe. Deci, primeam foarte multe cazuri, primeam foarte multe urgențe cu cazuri extrem de grave, de la accidente de circulație, probleme medicale în ultimă fază… eram, practic, aș putea să spun, antrenați cu astfel de situații.

Există un moment pe care nu l-ați uitat din acea noapte?

– Da, este acel moment cu tinerii aceea decedați. Mai ales că a fost primul impact. Pot spune că a fost un șoc. Sirenele salvărilor care veneau una după alta cu cazuri mai mult sau mai puțin grave pentru multă vreme mi-au rămas întipărite. Forfota, dorința medicilor, asistentelor de a face tot ce este uman pentru a salva vieții a fost imaginea acelei nopți nebune. De altfel eu și toată echipa medicală, medicii ce au fost chemați de acasă ca și mine am făcut tot ce am putut să salvăm viețile oamenilor. Din ce îmi reamintesc evoluția medicală ulterioară a fost una bună, în doar câteva zile au plecat acasă sănătoși.

În acea noapte am acordat asistență medicală aparte răniților, le-am acordat o grijă deosebită. Am fost și medic și asistent medical și brancardier. Nu mai conta nimic, totul pentru salvarea de vieți. De altfel acolo am rămas până în zorii zilei, împreună cu colegii mei.

Cum vedeți azi, după 40 de ani, acea noapte?

– Aș face exact ce am făcut atunci. Nu aș sta pe gânduri.

În fiecare oraș există un doctor bun. Un om care nu apare pe afișe, dar care urcă zilnic pe scena vieții, cu bisturiul în mâna stângă și jurământul lui Hipocrate în mâna dreaptă. Pentru el, urgențele nu sunt incidente, ci datorie. Iar somnul e o convenție rezervată celor care salvează inimi cu ochii deschiși.

Pas cu pas am reușit să reamintim celor ce nu știau o mică bucățică din istoria acelei nopți. O noapte în care s-a cântat, s-a recitat. O zi și o noapte care va rămâne în istorie. În istoria Cenaclului Flacăra, a nației noastre românești, a identității culturale.

Atunci s-a sfârșit o „eră” și s-a născut o flacără. Flacăra istoriei, a poeziei, a muzicii folk, a tinerilor din „generația celor în blugi”. O generație ce nu se va stinge niciodată.

O parte dintre ei nu mai sunt printre noi. Dar cei ce am rămas avem datoria să ducem flacăra mai departe, să povestim nepoților noștri, tinerilor din ziua de azi ce a însemnat Fenomenul Cenaclul Flacăra!

Poate așa se vor mai naște un Hrușca, un Vintilă, un Ducu, un Vanghele Gogu. Și mulți ca ei. Mă simt oarecum rușinat că nu am scris aici despre toți aceia ce au pagini de istorie culturală pe scena Cenaclului Flacăra. Poate aș fi blocat tastatura scriind continuu…un, un, un….

Printre toți aceia ce s-au format ca oameni, ca artiști, ca generație am lăsat la finalul acestui reportaj – interviu pe Vanghele Gogu. Tânărul de atunci, copilul ce a urcat pe scenă atunci când Ducu Bertzi fără sa stea pe gânduri l-a tras de mână și i-a spus, „Hai, fără teamă”.

Vanghele Gogu este unul dintre membri Cenaclului Flacăra ce a fost prezent pe scenă în noaptea aceea. Mărturisirea lui, fără cuvintele mele, o aveți în clipul video de la finalul acestui material.

Flacăra ca lecție

Cenaclul Flacăra rămâne o lecție a istoriei, atunci când cultura și protestul se împletesc, evenimente aparent inocent, muzica, poezia, pot deveni motive de rezistență.

Seara de 15 iunie 1985 la Ploiești nu a fost doar o dramă, ci semnalul unei stări de spirit: tinerii nu mai puteau fi controlați. Regimul a reacționat drastic, publicul a schimbat generații, memoria colectivă a fixat sfârșitul unei lumi tinere și entuziaste.

A doua zi, regimul lui Ceaușescu a interzis imediat Cenaclul Flacăra, oprit în numele „securității” și „disciplinei”, deși motivele reale se regăseau în temerea de voință proprie a tinerilor.  Adrian Păunescu a fost marginalizat, amenințat, Flacăra, care încă mai scânteia în inimile a milioane de spectatori, a fost stinsă de autorități.

Și totuși există iubire

Și totuși există blestem

Dau lumii, dau lumii de știre

Iubesc, am curaj și mă tem.

Interviu cu Gogu Vanghele, membru Cenaclu Flacăra

1 de 10