Povești. Povești cu care crești. Așa mă învăța bunica mea paternă, în cei mai frumoși ani ai copilăriei mele. Anii pe care nu îi voi uita niciodată. Anii care mi-au creionat drumul în viată.
Limba noastră-i o comoară
Așa a fost odată, în serile frumoase în care bunica îmi citea povești cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene. În fiecare seară eu nepotul iubit, eram răsfățat cu vocea blândă și duioasă a bunicii.
Fascinația mea o copleșea, așa că oricât îi era ziua de grea, seara la culcare tot îmi citea din cărțile de povești. Așa adormeam în fiecare noapte, cu gândul la basmele pe care mi le depăna bunica.
De-aș avea puterea să retrăiesc anii aceia! Ce minunați, sublimi!
Am crescut, am învățat mai târziu să citesc. Tot bunica, biata de ea. Mai silabisind, mai pe litere, mai greșeam. Dar am învățat, am învățat să citesc și să scriu corect. Să scriu cu litere de-o șchioapă în dulcele grai românesc! Ca în poezia unuia din poeții neamului nostru:
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.
Așa mă sfătuia bunica mea, să scriu corect românește și mai ales să învăț gramatica limbii cu care m-am născut. Nu a fost ușor, nu a fost nici greu. Punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, virgula, punctul și virgula, două puncte… toate au făcut ca azi să pot scrie corect românește.
Gramatica nu e o pedeapsă. E o cale spre libertate.
Așa cu gândul acesta m-am trezit într-o frumoasă dimineața a lunii Mai. Hotărât lucru, am plecat să o cunosc pe Corina Popa fondatoarea primei „Școli de gramatică” din România.
Într-o dimineață cu miros de hârtie tipărită și cafea, am ajuns la Școala de Gramatică din Ploiești. Nu, nu este o glumă. Există cu adevărat o astfel de școală – prima din România – și se află într-un oraș unde cultura se cere redescoperită în pași mici, dar siguri. Că deh, suntem în orașul lui Caragiale.
„Cf, bn ,vb, cmz” sunt expresii folosite între prieteni pe rețelele de socializare. Scrise pe repede înainte. Uite așa se reinventează gramatica. Uite așa se reconstruiesc din litere „punți” pentru a se conecta. Despre „messengereza” noastră, despre folosirea corectă a gramaticii, despre cum „a dat gramatica jos din pod” am stat de vorbă cu Corina Popa.
Corina, cum a început povestea asta aproape imposibilă: o școală dedicată gramaticii?
Proiectul a apărut odată cu întrebarea „ce-ar fi dacă am duce regulile gramaticale pe stradă, printre oameni și le-am explica prietenos, cald, deschis?”. Așa am ajuns să transform câteva dicționare în jocuri, reguli gramaticale în versuri postate pe rețelele de socializare sau afișate prin autobuzele din Ploiești.
N-am considerat niciodată că „dau” lecții
Cum ai reușit să transformi ceva atât de rigid în ceva atât de viu?
Transformarea a venit dinspre oameni și datorită lor. Proiectul a crescut și a prins viață datorită urmăritorilor din mediul online, prin sugestiile pe care le fac, prin temele pe care le propun, dar și prin criticile constructive pe care le primesc mereu cu deschidere. Apoi, datorită partenerilor media (matinalul „Vorbește lumea” – ProTV și emisiunea „Vorbește corect” – TVR1), alături de care, în ultimii doi ani, am construit zeci de lecții accesibile publicului larg.
Și încă ceva: n-am considerat niciodată că „dau” lecții, ci că învăț alături de oamenii cărora le prezint idei și informații. E plină lumea de persoane rigide, care abia așteaptă să-ți spună „cum stă treaba”. În primul rând, treaba nu „stă”, evoluează, iar aroganța, inflexibilitatea și superioritatea m-au deranjat mereu și mi-au indicat un soi de autosuficiență, dar și de neîncredere. Nu știu să discut decât de la egal la egal.
Cine e Corina Popa?
Corina Popa a absolvit Facultatea de Litere, specializarea Limba și literatura română – Limba și literatura spaniolă din cadrul Universității din București în anul 2012, urmând, la aceeași universitate, două programe de masterat în domeniul lingvisticii și al tehnicilor diplomatice. În timpul celor doi ani de studii masterale, și-a desfășurat practica de specialitate în cadrul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, Departamentul de lexicografie. Corina Popa este doctor în lingvistică.
În 2019, a lansat Școala de gramatică, un proiect menit să popularizeze regulile de exprimare corectă în limba română. În prezent, Școala de gramatică are peste 110.000 de urmăritori, iar inițiativele cele mai cunoscute ale proiectului sunt: „GramMania” – Festivalul tinerilor care vorbesc corect, platforma de lecții video „Cuvinte românești”, campania „La Ploiești, corect vorbești!”, matinalul „Vorbește lumea” și emisiunea „Vorbește corect”.
Gramatica e o formă de respect. Nu pentru limbă, ci pentru celălalt.
Corina nu a fost dintotdeauna „profesoara de gramatică din Ploiești”. Este apreciată pentru cunoștințele riguroase. Corina este privită de multe ori cu o umbră de reticență de către „certați” cu limba română. O amuză povestea și spune că, oricât de prieteni i-ar fi, nu își permite să-i apostrofeze pentru greșeli, ci doar să le sugereze forma corectă. Inclusiv cu părinții ei a recurs la astfel de situații, iar în prezent nu mai este cazul să „intervină“.
Crezi că o țară care își vorbește greșit limba are probleme mai mari decât gramatica?
Problemele mari vin odată cu oamenii care se lasă manipulați, seduși de înșiruiri de cuvinte lipsite de sens. Mă îngrijorează oamenii care nu-și pun întrebări, mă dezamăgesc oamenii care jignesc și insultă sau care se declară patrioți, dar nu își vorbesc limba corect. Sunt multe păcate ale limbii, mai mari decât greșelile gramaticale: insultele, propaganda, exprimările populiste, minciuna.
Există o greșeală gramaticală care ți se pare simpatică, nu gravă?
Sigur, de la forme de plural care s-au schimbat de-a lungul vremii, la unele cuvinte adaptate mai mult sau mai puțin stângaci din engleză. Sunt pline rețelele sociale de afirmații apocaliptice, precum „limba se strică”, „elevii nu mai citesc”. Primesc, de asemenea, zeci de comentarii revoltate că normele se schimbă, că DOOM a acceptat o formă sau alta considerată, în trecut, greșită. Revizuirea, completarea dicționarelor reprezintă un proces normal, o consecință firească a echilibrării raportului dintre normă și uz. Mai sunt voci care spun că limba română este din ce în ce mai săracă.
Le-aș contrazice cu argumentul că nu ne uităm unde trebuie și că nu putem pune semnul egal între vocabularul unor personaje politice și mondene intens promovate în spațiul public și diversitatea lexicală din limba actuală. Am învăța să privim (și) altfel dacă am citi romanele unor autori contemporani valoroși, dacă n-am mai ignora presa culturală. Puțini se străduiesc să afle mai multe despre cum gândesc și ce scriu marii noștri lingviști (pe mulți dintre dumnealor am avut bucuria de a-i avea profesori). Recomand, în acest sens, conferința doamnei profesoare Rodica Zafiu „Ce știm despre schimbarea în limbă?“ susținută la Academia Română (o găsiți pe Youtube).
Chiar dacă mi-am asumat o misiune de popularizare a unor noțiuni lingvistice, iar popularizarea (că o recunoaștem sau nu) ajunge mai ușor la publicul larg când e îmbrăcată în straie alarmiste, n-am de gând să încurajez ieșirea din limitele unei poziționări rezonabile. Promovez preocuparea pentru exprimarea îngrijită și creez conținut pentru a-i ajuta (mai ales) pe elevi să înțeleagă norme ale limbii literare pe care manualele școlare nu le pot prezenta cu un ton la fel de relaxat. Îmi place să citesc texte scrise îngrijit, să aud replici care denotă nu doar respectul față de limbă, ci (mai ales) respectul față de celălalt.
Ține de noi să-i ajutăm pe elevi să se exprime mai bine. Dar nu punând etichete, căutând vinovați și făcând generalizări. Pentru că a preda implică, în primul rând, să-ți asumi o atitudine – nu una de superior, ci una de coechipier.
Când verbul „a fi” devine o vocație
Ce ai învățat tu, personal, de la Școala de Gramatică?
Că tinerii apreciază oamenii care vin spre ei cu respect, profesionalism, prietenie și că au disponibilitatea de a răspunde cu aceeași atitudine. Tinerii noștri vor să fie ascultați, să participe la conturarea unei noi viziuni despre și pentru educație, iar superficialitatea este, de multe ori, o formă de revoltă sau o replică la modul în care societatea se raportează la ei. Tinerii nu au nevoie de profesori care să le impună viziunea lor, ci de mentori care să îi ajute să gândească cu mintea lor: clar, critic, riguros. Să crezi că doar tu ai dreptate reprezintă o formă sigură de înregimentare mentală.
De ce merită să înveți gramatică?
Gramatica te ajută să ai structură și rigoare în orice activitate, să gândești critic și să devii un bun comunicator. Să adaptezi în mod iscusit mesajul în funcție de context și de interlocutori. Și să ai toate instrumentele necesare pentru a-ți da voie să fii creativ. Da, gramatica nu e gardianul expresiei, ci punctul de plecare al creativității. Exact ca într-o construcție arhitecturală: regulile sunt fundația și structura de rezistență. Ele nu decid dacă ridici o casă, o bibliotecă sau o catedrală – doar se asigură că nu-ți cade în cap ceea ce ai construit. Creativitatea începe și se dezvoltă cel mai bine acolo unde structura e solidă.
Cine vine la atelierele voastre?
Sub coordonarea colegei mele, Oana Despa, Școala de Gramatică a oferit timp de un an cursuri gratuite de limba română pentru ucraineni. Mulțumesc, pe această cale, întregii echipe de voluntari datorită cărora am avut ocazia să ajutăm peste 1000 de cursanți care au învățat să comunice în limba română (la un nivel elementar, dar esențial în integrare). Tot Oana a organizat două ediții ale Școlii de vară, cu ateliere de scriere creativă și literație media. De-a lungul timpului, am organizat ateliere pentru jurnaliști, pentru școli românești din diaspora, dar și pentru liceeni din București și din țară.
Corina — alchimistă a vorbelor
Felul cum ascultă răbdătoare întrebările mele, mi se pare că nu predă. Corina zâmbește, și se bucură de faptul că face ce îi place. Că pune pasiune și mai ales iubire peste toate virgulele, semnele de punctuație, liniile de dialog, că pune gramatica la locul ei pentru cei ce au nevoie. Că traduce gramatica limbii române în limbajul inimii. Fiecare învățăcel e pentru ea un manuscris rar, cu pagini necitite încă.
Corina, dacă ai putea rescrie o regulă gramaticală ca pe o regulă de viață, care ar fi?
M-aș referi la noțiunea de acord și la sensurile acestui cuvânt. Subiectul influențează forma predicatului prin acord, adjectivul își adaptează forma după genul, numărul și cazul substantivului determinat. E un sistem de reglare reciprocă – nu autoritară. Niciun cuvânt nu dictează altuia cum să se comporte, dar fiecare trebuie să țină cont de celălalt, ca să producă un mesaj inteligibil. Într-o propoziție, cuvintele funcționează ca într-o echipă. Dacă transpunem această logică în spațiul familial, școlar sau profesional, ne dăm seama cât de prost funcționează sistemele în care fiecare „vorbește pe limba lui” și nu se comportă ca o echipă – adică ignoră contextul, interlocutorii sau scopul comun.
Ce te-a învățat un copil despre gramatică, fără să-și dea seama?
Orice „de ce” al fiecărui copil pe care îl întâlnim reprezintă o lecție. Pentru un profesor de gramatică, acel „de ce” este semnalul că regula gramaticală nu poate fi predată izolat, ca pe un cod de bare. Ea are nevoie de context, de sens, de viață. Când un copil întreabă „de ce e așa?”, nu cere o definiție – cere o explicație care să-l includă și pe el în logică și să-l ajute să gândească. De aceea, pentru mine, întrebarea „de ce e așa?” nu e o provocare, ci un compliment. E semnul că elevul a trecut de etapa în care se mulțumește să rețină. E pregătit să înțeleagă.
În spatele regulii – o poveste. În spatele poveștii – o lecție de viață.
Corina, ai avut vreodată un moment în care ai vrut să renunți? Ce te-a ținut în joc?
De multe ori. Dar m-a ajutat să-mi pun două întrebări fundamentale în alegerea unei profesii: „de ce” și „pentru ce”. Când descoperi că răspunsurile la aceste două întrebări dau sens vieții tale, nu există loc de renunțare.
Ce scriitor român ți-a influențat felul de a gândi limba?
De la Caragiale am învățat că nu poți face educație lingvistică fără o doză sănătoasă de umor, de la Nichita Stănescu am înțeles cât de elastic e cuvântul, am descoperit că „a gândi limba” înseamnă și să-i simți, să-i depășești limitele, nu doar să-i știi regulile. De la Ioana Pîrvulescu – că limba nu trebuie să fie nici rigidă, nici prețioasă, ci locuită cu inteligență și căldură. De la Mircea Cărtărescu am învățat că limba nu e un cod care se aplică, ci un organism care trăiește și se trăiește prin literatură.
Cum vezi viitorul limbii române, în era emoji și AI?
Trăim într-o perioadă în care comunicarea pare să se simplifice vizual prin emoji, memeseuri și să se automatizeze textual prin AI, autocorect, predicție de tastatură. Depinde de noi dacă transformăm toate aceste instrumente într-un avantaj sau dacă le lăsăm să gândească și să comunice în locul nostru. Problema nu este acel emoji în sine, ci dacă este folosit în loc de idee când devine scurtătură în loc de nuanță.
Dialogul avut cu Corina Popa m-a purtat către culmile Everestului din gramatică. Am avut uneori senzația că atunci când voi scrie acest articol, semnele diacritice ale tastaturii vor „îngheța” sub apăsările mele. Dar nu a fost așa.
A fost ca în poveștile copilăriei mele. Așa mi-am reamintit ce înseamnă să scrii corect. Așa am fost din nou copil.
Așa gândesc. Zâmbesc și mă bucur pentru acest privilegiu. Acela de a fi părtaș la povestea Corinei Popa, „profa” fondatoare a „Școli de Gramatică”.
Aș rescrie regula acordului. Și aș spune: Subiectul trebuie să fie în acord cu ce simte.
Gramatica are multe reguli, dar viața are una singură: fii în acord cu tine însuți.
Și poate că, da… uneori, chiar așa se salvează limba: cu povești care nu se predau, ci se spun. Iar Corina Popa, profesoara cu suflet de condei, a găsit formula magică.
A scos gramatica din pagină și a pus-o înapoi în inimă!
Galerie FOTO (arhiva personală a Corinei Popa)
