Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresii ermetice. Neomodernismul este acel curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor profunde într-o manieră ludică, aparent jucăusă, ce ascunde însă tragicul.
Cel mai de seamă reprezentant al acestui curent literar este fără nicio indoială, poetul ploieștean Nichita Stănescu. Astazi se împlinesc 89 de ani de la nașterea lui, chiar aici, în urbea noastră.
În anul 2019, acestuia i s-a decernat post-mortem, titlul de cetățean de onoare al Ploieștiului. Cam târziu, ce-i drept dar tot e bine că s-a înfăptuit acest, onorant pentru noi, demers.
Nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură?
Se presupune că în anul 1979 Nichita Stănescu ar fi fost nominalizat de către Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură, la propunerea scriitorului suedez Arthur Lundkvist, alături de alți mari scriitori ai vremii. Laureatul acelui an a fost poetul grec Odysseas Elytis. De obicei, pentru Premiul Nobel sunt nominalizați într-un singur an, în etapa finală, trei sau patru scriitori dar nu se cunoaște numele acestora decât după desecretizarea voturilor, care are loc abia după 50 de ani. Deci, cu încă puțină răbdare, peste aproximativ 7 ani, vom putea ști cu certitudine, dacă Nichita Stănescu a fost nominalizat pentru a i se acorda premiul Nobel pentru Literatură.
Ce știm însă cu siguranță și mândrie este că Nichita Stanescu este unul dintre laureații celui mai de seamă premiu al literaturii mondiale și anume, Premiul “Herder”. Nichita nu este singurul român laureat al acestui premiu de seama (printre aceștia numărându-se și alte nume sonore ale literaturii noastre, ca: Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Ana Blandiana, Constantin Noica, Marin Sorescu, Mircea Dinescu, etc.) însa Nichita este singurul ploieștean laureat al Premiului “Herder”, lucru care ar trebui să ne facă deosebit de mândri, cu atât mai mult cu cât, acest onorant premiu i-a fost decernat în anul 1977, în plină eră comunistă.
Nichita, poetul erou, poetul pătimaș
Pentru Nichita Stănescu, anul 1977 a fost unul plin de aventuri și epopei adevărate, cum dealtfel îi stă bine unui adevărat caracter creator. Așa se face că la 4 martie 1977, în timpul marelui cutremur ce ni l-a răpit vremelnic pe un alt mare ploieștean, Toma Caragiu; poetul Nichita Stănescu încearcă, fără sorți de izbândă, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ștefănescu, și astfel este lovit serios, la rândul lui, de un zid care s-a prăbușit după marele seism. În urma impactului dar și a șocului emotional suferit, poetul va fi afectat de o paralizie temporară a părții stângi a corpului, deficiență care îi va lăsa totuși sechele și după vindecare.
Nichita Stănescu a avut și o viață sentimentală tumultoasă. În 1952 acesta s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu dar cei doi se vor fi despărțit după mai puțin de un an. În 1962 s-a recăsătorit, de data aceasta cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a căror dragoste se va plămădi tema volumului “O viziune a sentimentelor”. Ulterior, îl regăsim alături de poeta și autoarea Gabriela Melinescu. Se vor inspira reciproc în a scrie și a construi universuri literare abstracte. În 1982 se căsătorește ultima sa soție, Todorița (Dora) Tărâță.
Nichita Stănescu se va stinge din viața în anul 1983, la Spitalul Fundeni din București în urma unor complicații hepatice, cauzate se pare, de dependența de alcool, conform spuselor lui Ștefan Augustin Doinaș, scriitor, academician și apropiat al poetului.
Premii literare obținute
1964 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii “O viziune a sentimentelor”;
1969 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii “Necuvintele”;
1972 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de eseuri “Cartea de recitire”;
1975 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru antologia de poezie “Starea poeziei”;
1975 Premiul Internațional „Gottfried von Herder”;
1978 Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru volumul de poezii “Epica Magna”;
1982 Premiul „Cununa de Aur” al Festivalului internațional de Poezie de la Struga (Iugoslavia);
„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.” (Nichita Stanescu, n. Ploiesti 1933- d. Bucuresti 1983)
