Tot mai multe țări au început să limiteze sau să discute deschis interzicerea accesului copiilor sub 16 ani la rețelele sociale. Argumentele sunt legate de siguranță, de sănătatea mintală și de riscurile la care sunt expuși copiii într-un spațiu digital tot mai agresiv. Și în România subiectul a ajuns, în sfârșit, pe agenda publică, însă părerile sunt împărțite. Pentru o persoană care a crescut odată cu internetul, neavând acces la tehnologiile de azi de la vârstre fragede, mi se pare că autoritățile noastre, mai degrabă, nu sunt școlite în sensul acesta și habar nu au cu ce se confruntă și cu amploarea fenomenului de consum digital.
Din articol
Recent, șeful Departamentului pentru Situații de Urgență, Raed Arafat, a atras atenția asupra pericolelor din online pentru copii și asupra necesității implementării unei interdicții pentru copiii sub 16 ani pe rețelele sociale, la fel ca în alte state de pe mapamond. Ministrul Justiției a spus că o astfel de interdicție este greu de aplicat. Premierul Bolojan a fost întrebat și el pe acest subiect și a vorbit despre costuri uriașe de implementare și despre imposibilitatea unui control real.
Pe scurt, toată lumea pare să fie de acord că există o problemă, dar soluția rămâne neclară. Și, mai ales, urgența problemei. Și dacă e să facem o lege doar de dragul de a o avea, fără să înțelegem pe deplin cu ce ne confruntăm? Cât valorează o lege care nu poate fi aplicată?
Interdicția sună bine, dar…
Interzicerea accesului copiilor sub 16 ani la rețelele sociale pare, la prima vedere, o măsură fermă. Clară. Liniștitoare. Doar că internetul nu funcționează după reguli simple.
Cine verifică vârsta reală? Cine controlează telefoanele personale? Ce facem cu platformele care nu sunt, oficial, rețele sociale, dar funcționează exact ca unele?
În realitate, o astfel de interdicție riscă să rămână mai degrabă o declarație de intenție decât o soluție aplicabilă.
Am crescut într-un internet fără reguli
Discuția aceasta mă duce inevitabil cu gândul la copilăria mea digitală. Ca, probabil, mulți alții dintre voi, am crescut la începutul internetului, într-o perioadă complet nereglementată. Era vremea mIRC-ului, a DC++-ului, a Counter Strike-ului jucat în rețea, a filmelor și muzicii descărcate de pe internet, al internet cafe-urilor. Nu existau controale parentale, nu existau filtre, nu exista noțiunea de „siguranță online”.
Existau doar părinții care, la un moment dat, când vedeau că băiatul nu vine acasă la ora stabilită, se duceau la internet cafe și-l „pescuiau” de ceafă, direct de pe mIRC sau din toiul jocului de Counter Strike cu celebrul: „Treci acasă, maimuțoiule” 😊.
Dacă părinții erau suficient de bogați încât să își permită un calculator, chiar și în rate, și o conexiune de internet pe „dial-up” de la Romtelecom, sau să își conecteze calculatorul la rețeaua locală din oraș, atunci „maimuțoiul” era somat să se ridice de la calculator și să-și facă temele abia seara, când părinții veneau de la serviciu. Una peste alta, implicarea părinților în viața online a copiilor din vremurile acelea coincide, oarecum, cu implicarea de azi. Dar acel internet era, în mod paradoxal, mai simplu.
Nu era peste tot. Doar acasă, după școală, doar la internet cafe, dacă erai dispus să-ți „spargi banii de mâncare” și cam atât. Nu venea constant peste tine. Nu te urmărea cu notificări, recomandări și conținut ales special ca să te țină cât mai mult conectat. Riscurile existau, dar nu erau omniprezente.
Internetul copiilor de azi e altceva
Copiii de astăzi nu mai „intră pe internet”. Ei cresc în el. Internetul este permanent în buzunar, în jocuri, în mesaje, în clipuri, în aplicații care știu exact ce să le arate mai departe. Expunerea nu mai este ocazională, ci continuă.
Iar aici apare diferența majoră față de generația noastră: nu lipsa regulilor e problema sau faptul că mama din ziua de azi nu mai trage copilul de urechi sau nu-l mai aleargă cu mătura când face câte o boacănă, ci complexitatea și presiunea constantă.
În plus, evoluția exponențială a tehnologiei, internetului și AI-ului a făcut în așa fel încât majoritatea covârșitoare a părinților să nu aibă habar deloc despre ce înseamnă digitalul. Nu că ai noștri ar fi avut vreodată dar, la vremea aceea, digitalul era în epoca de piatră.
Acum nu mai vorbim de „joacă pe calculator” sau o nevinovată „mIRC-uială cu o gagică” (am avut chiar colege de școală care s-au căsătorit de pe mIRC), ci de industrie de atenție. Vorbim de algoritmi făcuți să servească două scopuri: să te țină captiv în aplicație și să genereze engagement.
Ce am observat în discuțiile cu părinții
Fiind părinte și, în același timp, jurnalist și pasionat de tehnologie, de câteva luni, alături de colega Mirela Mihai și de psihologul Eugenia Popovici, mă plimb prin școlile din județ în cadrul proiectului „Online-ul pentru copii, între pericol și resursă” al Asociației pentru Transparență în Comunitate pentru a le prezenta părinților cum pot face „casă bună” împreună cu copiii lor într-o lume super tehnologizată și hiper digitalizată.
Am stat de vorbă în ultimele luni cu foarte mulți părinți. Discuțiile au fost diferite, dar sentimentul comun a fost același: îngrijorare. Nu neapărat panică. Mai degrabă nesiguranță.
Mulți părinți simt că au pierdut controlul. Că nu mai înțeleg pe deplin ce se întâmplă pe ecranele copiilor lor. Că interdicția totală nu funcționează, dar nici libertatea completă nu mai pare sigură. Și atunci apare întrebarea firească: ce e de făcut?
Interdicție sau implicare?
Poate că statul nu are cum să controleze tot. Nu suntem în China 😊. Poate că platformele nu pot fi reglementate peste noapte. Dar părinții nu își pot permite să stea deoparte.
Interdicția totală poate fi tentantă, dar riscă să fie ușor de ocolit și greu de aplicat. Implicarea părinților, în schimb, cere timp, răbdare și prezență. Dar nu ca „polițiști” ai internetului și ai ecranelor. Ci ca adulți care înțeleg că lumea copiilor lor s-a mutat, în mare parte, online.
Poate că nu există soluții simple, ca pe vremuri, când îți luai copilul de „o aripă” și-l târai acasă de la internet cafe, îi luai cablul de la calculator pentru o săptămână sau îi tăiai mufa de la Romtelecom. Poate că nu există o măsură perfectă. Dar ignorarea problemei nu mai este o opțiune.
Problema nu este că statul nu știe ce face copilul meu online. Problema este că nici eu, ca părinte, nu știu întotdeauna. Și vorbesc din perspectiva unui părinte ceva „mai erudit” în domeniul ăsta.
Ce părere aveți? Interzicem pentru că nu știm ce altceva să facem?
