Cum or fi pus-o pe doamna Toiu ministru de Externe? Întrebarea răsună pe rețelele sociale cu solemnitatea unei moțiuni de cenzură rostite de pe canapea, între două postări – una cu pisici și alta cu rețete de mici. Căci, firește, doar aici, în această mare academie digitală, în acest spațiu cosmic al relaționării, se găsesc adevărații specialiști în politică externă.
Diplomați de Facebook, antrenați în arta conversației internaționale dintre o ciorbă și o ceafă la tigaie, în cârciuma de la colțul străzii. În această școală a poporului online, oricine a dat o comandă pe eMAG devine expert în comerț global, iar fiecare like e echivalentul unei aprobări de la Consiliul de Securitate ONU. Eu știu, băi băiatule!
Unii au terminat „Facultatea de management falimentar” la secția Provident. Alții și-au luat doctoratul în „relații internaționale și depanări auto”. Sunt oameni care știu să rezolve conflictul din Orientul Mijlociu și, la nevoie, să scoată petele de rosii de pe șorț – totul în același live.
Pe grupurile de producători agricoli se discută aprins: „S-a ieftinit castravetele cornichon cu zece bani!”. Entuziasm general, ca și cum ar fi scăzut dobânda la credite. Cineva comentează: „Se simte mâna francezilor. Cornichon ăsta e agent străin. Macron ne-a luat apa și a făcut oțet de murături din ea, iar noi plătim oțetul ca proștii.” Politică externă cu gust de castravete murat. Tanti Aglaie, mai sceptica din fire, ne pune pe ganduri : „Unde-i oțetul ăla a lu’ Ceaușescu, că ăștia sigur pun ceva în oțetul pe care ni-l vând.” Și, inevitabil, apare expertul de serviciu, de felul lui mecanic de garaj, treapta IV, la baza, care scrie cu majuscule: „TREZIȚI-VĂ, OAMENI BUNI! NU EXISTĂ REDUCERI ADEVĂRATE, E TOTUL UN PLAN! EU AM AFLAT”.
Căci aici intervine și flancul suveranist – cei care nu cred în nimic, dar știu tot. Ei nu mai pun varză românească, doar „bio națională”. Sunt împotriva globalismului, dar își verifică live-ul de pe telefonul produs în California, în timp ce beau o bere germană și își fac poze cu drapelul României tipărit în China. Un paradox perfect românesc: anti-sistem, dar cu sistemul în buzunar. „Ce să caute Toiu la Washington?”, întreabă unul. „Noi avem mândria noastră! Să vină Washingtonul la noi! Nu au auzit de Valhalla, de daci? ” Și toți aprobă. Din sufrageria cu termopane poloneze, televizor coreean și frigider turcesc.
Între timp, rețelele fierb de indignare patriotică. Fiecare postare devine o bătălie pentru adevăr, fiecare emoji – un vot de blam. Iar când își ia în serios rolul de imbecil, vrând să dovedească cât de mare se crede pe scaunul căruia tocmai i-a reparat un picior bătând un cui scos din tăblia patului bunicului abia îngropat, orice june prim cu termenul de valabilitate expirat pune un emoji cu gura până la urechi.
România trăiește o formă de echilibru cosmic între geopolitică și gospodărie: o mână în butoi, alta pe tastatură. O frază despre NATO, o lingură de moare. Mai trebuie un pic de sare. Washingtonul nu are cum să coexiste la români decât cu o tocăniță națională. Un popor care reușește să fie expert în tot și satisfăcut de nimic. Aici, orice subiect – de la conflictul global până la conținutul borcanului – se discută cu aceeași pasiune. Nu contează domeniul, important e tonul. Băi, suntem prea buni. Prea ca la țară !
Suntem țara in care oricine iti poate explica diplomația globală și, în același timp, îți dă sfatul perfect despre cum se pune hreanul ca să nu mucegăiască. Asta e marea noastră forță: multitaskingul ca politică de stat. Într-o lume plină de incertitudini, românul are certitudinea supremă – că are dreptate. Și, de cele mai multe ori, o spune tare, clar și complet greșit. Doar el știe și nu s-a născut ăla care să-l învețe, să-l contrazică.
Și poate că asta ne definește cel mai bine: românii știu tot, contestă tot, cred puțin, dar comentează mult. Iar când se ieftinește varza, îngheață și planeta pentru o clipă. Căci la noi, pacea mondială trece, inevitabil, prin murături si afumatura traditionala. Și se așterne liniștea după un spriț de căpșunică, pe care globaliștii ar vrea să ni-l fure. Dar nu merge așa. Noi luptăm pana la ultima sticla!
