Spuneam, în articolul precedent, că nu cred în narativul unui atac surpriză din partea forțelor ucrainene, care să spulbere, dezorienteze și să clatine pe nepusă-masă imensa mașinărie de război a Federației Ruse. Dimpotrivă, există indicii solide pentru care să presupun că asistăm la o diversiune, maskirovka, o momeală cu bătaie lungă, elaborată de ruși și pe care Ucraina (și NATO) au hăpăit-o pe nemestecate! Pentru a înțelege de ce fac această presupunere, este nevoie de următoarele considerații.

Un text de Mircea MATEI, antreprenor și contributor Observatorul Prahovean

Prima: modelul politic al domnului Putin este Stalin, iar modelul lui Stalin a fost Ivan cel Groaznic, chintesența autocrației; în această paradigmă, poporul este numai o unealtă, un mijloc prin care conducătorul își atinge scopul, iar orice unealtă se mai și strică, se sparge, apar pierderi colaterale, cum spune noul limbaj de lemn victimelor nevinovate/neimplicate; de la premisa aceasta trebuie să plecăm.

Patria, „Rodina”, este la ruși un concept adânc intrat în măduva oaselor și căreia niciodată nu i-a păsat de destinele individuale; ceea ce contează este numai victoria finală, indiferent de pierderile și de suferințele de etapă. Așa au acționat și țarii, și conducătorii sovietici, așa gândește și acționează și Putin.

Pentru că vremurile s-au schimbat, tehnologia informației a făcut posibilă comunicarea instantanee și globală și cenzura în masă aproape imposibilă dar și pentru că rușii au, pe lângă gena asiatică și pe cea europeană, astăzi nu mai este posibil măcelul în masă practicat de Stalin însă, păstrând așadar proporțiile, conceptul în sine este neschimbat.

Să adăugăm la asta și misiunea mesianică pe care rușii au simțit-o întotdeauna, aceea de „salvatori” ai sufletului ortodox (ca și continuatori ai Imperiului Bizantin), extinsă și completată acum cu ideea că ei sunt cei meniți a prelua torța civilizației de la un Occident decadent, antihristic și deja aflat în moarte clinică.

Așadar, lui Vladimir Putin nu cred că-i pasă cu adevărat de popor ci îl privește ca pe instrumentul cu care să îndeplinească obiectivul unui nou Imperiu măreț, o forță mondială care să se așeze de drept la masa noii împărțeli a lumii, de neevitat prin decăderea, lentă dar sigură a Imperiului global american. 

A doua: rușii, ca mai toate armatele naționale, luptă cel mai bine în apărare, când simt că patria, „rodina”, cum spuneam, se află în pericol. Doar francezii sub Napoleon, germanii (în ambele războaie mondiale) și americanii astăzi au demonstrat că pot lupta bine și mult peste granițele lor naționale. Nu-mi atrageți atenția că, totuși, sovieticii au ajuns la Berlin: acolo a fost doar continuarea unui val uriaș, generat tocmai de apărarea „sfântului pământ rusesc” în fața barbariei naziste, un val de ură și de răzbunare pentru atrocitățile suferite, care s-a stins abia la jumătatea Europei (pot argumenta oricând că, dacă germanii s-ar fi purtat civilizat când au intrat în URSS, aceasta chiar s-ar fi prăbușit – că nu se puteau comporta civilizat, prin însăși ideologia care i-a adus acolo, este altă poveste).

La fel s-au petrecut lucrurile și cu două secole mai devreme, la 1812: abia după ce Napoleon a ajuns la Moscova, armata țarului Alexandru a fost capabilă să ajungă la Paris (și nu a excelat, fără prusaci, englezi, austrieci și fără trădarea foștilor generali ai Împăratului, de exemplu Bernadotte, făcut mareșal și rege al Suediei de către Napoleon). A se vedea Afganistanul, pentru contra-exemplu.

A treia: până acum, Vladimir Putin a dat dovadă de o remarcabilă reținere în privința a ceea ce ne-am obișnuit să numim „victime colaterale”. Celor care se vor grăbi să-mi scoată pe nas imaginile cu blocuri, mall-uri, parcări lovite în plin de rachetele rusești dar, curios și aproape miraculos, soldate cu foarte puține victime, se cuvine să le readuc aminte ce înseamnă cu adevărat un bombardament devastator, de război – și nu mă voi duce la Dresda (40.000 de morți într-o singură noapte) sau la Tokio (peste 100.000 de morți în urma unui singur raid aerian efectuat de americani), în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ci mai aproape: Bagdad (al doilea război din Irak), cu zeci de mii de victime colaterale ori Gaza, unde bombardamentele israeliene din ultimele 9 luni au provocat cu mult mai muți morți și răniți decât s-au înregistrat în doi ani și jumătate de război în Ucraina.

A nu se înțelege că-l suspectez pe domnul Putin de sentimente umanitare ori de milă creștinească față de inamic; motivul este prozaic și anume că nu putea face altfel! Putin este perfect conștient de faptul că secolele de coexistență dintre ruși, bieloruși și ucraineni au dat naștere la o „țesătură” etnică și culturală foarte greu, dacă nu imposibil de descâlcit; cu toate „eforturile” violent naționaliste ale regimului Zelenski, de rupere cu trecutul comun și de deznaționalizare a minorităților, cu toate că foarte mulți ruși – și rusofoni – au fugit inainte sau imediat după izbucnirea ostilităților către regiunile separatiste, urzeala încă rezistă!

Încă sunt sute de mii de ruși care au rude, prieteni, cunoștințe în Ucraina. Este valabil și pentru ucraineni sau pentru bieloruși. Orice bombă căzută peste o zonă civilă din Ucraina este urmată, neoficial, de telefoane directe sau indirecte: „ce știi de Volodea? Dar Mișa, este bine, că ultima dată când am aflat ceva despre el parcă stătea acolo…?”. Acesta este motivul pentru care o rachetă lovește un bloc de locuințe cu 12 etaje în plin și provoacă … 2 răniți (sigur, există și numeroase excepții dar vorbim despre tendința generală, statistică): faptul că operațiunea specială nu este deosebit de populară printre ruși; aceștia îl susțin pe liderul lor, înțeleg că pe front este ca pe front dar nu se simt bine să audă despre nenorociri masive printre rudele și cunoștințele lor aflate de cealaltă parte a liniei de foc.

A patra: „operațiunea specială”, războiul din Ucraina adică, se poartă, totuși, undeva, dincolo de granițele cu care rușii s-au obișnuit în ultimii 30 de ani. Sigur, sunt tot ruși de-ai lor și acolo, dar, cumva, privesc treaba asta cam așa cum am privit și noi războiul din Transnistria de acum peste 25 de ani și asta într-o vreme când sentimentul național era mult mai dezvoltat la noi decât este astăzi!

Mai mult, deocamdată, poporul n-a prea simțit pe pielea lui efectele „operațiunii speciale”, ba, unii dintre ruși trăiesc acum mai bine decât acum 3 ani (creșterea industriei de război și nu numai, de exemplu, din importator net de produse alimentare, acum Rusia este un mare furnizor mondial de mâncare, n-au dispărut nici măcar hamburgerii, numai că nu se mai cheamă că-i cumpără de la McDonalds ci de la мак Дональдс).

Bună parte dintre pierderile suferite pe front sunt formate din mercenari, ceceni, condamnați înrolați ca să scape de pedeapsă; chiar și în cadrul armatei regulate se simte un aer de „mercenariat”, soldele fiind mărite iar militarii care distrug tehnică de luptă inamică sunt premiați mai puțin cu decorațiile pentru care înaintașii lor erau gata să moară și mai mult cu consistente sume de bani.

A cincea: Vladimir Putin nu mai are deloc încredere că poate discuta, negocia cu Occidentul. Practic, sunt două lumi diferite care, pe zi ce trece, nu mai găsesc calea unui libaj comun. Acordurile de la Minsk, despre care fostul cancelar al Germaniei, doamna Merkel, a recunoscut că au fost încheiate cu intenția clară de a-l înșela; distrugerea gazoductelor Nord-Sream; ruperea negocierilor de la Istambul când acestea erau aproape încheiate; escaladarea sprijinului militar occidental pentru Ucraina, de la „căști și veste de protecție”, prin tancurile Leopard și sistemele Patriot, la deja în discuție rachete de croazieră; sancțiunile economice care au culminat cu ruperea Federației de sistemul Swift, ceea ce a condus la imposibilitatea practică de a importa/exporta cu plata în valutele lumii și care au obligat Rusia la găsirea de subterfugii, cum ar fi tratatele economice bilaterale, cu plata în moneda națională a fiecărei părți;

Toate acestea i-au indus dlui Putin un acut sentiment de neîncredere în orice vine din Apus precum și convingerea că acestă confruntare nu este una limitată, că Ucraina este doar un pretext și că adevăratul război abia este la început și se duce pentru supraviețuirea patriei și conservarea stilului de viață rusesc (ca să folosesc, în oglindă, o des întâlnită expresie-motivație americană pentru participarea la conflicte).

Astfel, „operațiunea specială” se constituie, în viziunea lui Vladimir Putin, ca fiind doar o mutare, printre multe altele, din jocul de șah în desfășurare la scară planetară (înfruntarea sino-americană, BRICS, zona Arcticii, schimbările climatice, penuria de resurse, Africa, prăbușirea actualei paradigme de dezvoltare economică, bazată pe consum etc.) dar este conștient că, pentru a juca toate piesele, are nevoie ca poporul rus să i se alăture trup și suflet.

Încă de la începutul „operațiunii speciale”, Vladimir Putin a trasat propagandei sarcina să insiste pe faptul că Federația Rusă nu cu Ucraina luptă ci cu SUA și cu întregul NATO – lucru pe care, din considerentele expuse mai sus, rusul de rând încă nu-l prea simțise; altfel se pune problema acum, când la televiziunea rusă rulează imaginile cu tancurile Challenger și cu bateriile de Himars înaintând în regiunea Kursk (care, apropos, are și o semnificație specială pentru naționalismul rus: aici au rupt, după Stalingrad, cu adevărat, spinarea mașinii de război germane).

La neîncredere, și în siajul acesteia, se adugă lipsa de comunicare evidentă de pe tărâm diplomatic. Și în diplomație se conturează două lumi: cea conservatoare, diplomația la costum și cravată, unde fiecare cuvânt este cântărit cu atenție și înseamnă ceva anume și noua „diplomație casual”, a mesajelor pe twitter/facebook/instagram, a declarațiilor făcute astăzi și retrase mâine.

Nu-i treaba mea să afirm că una sau cealaltă este mai bună ci doar constat că sunt diferite, atât de diferite încât aproape că nu mai au un limbaj comun! Criza rachetelor din Cuba, momentul în care omenirea s-a aflat pe buza extincției nucleare, cu toate bâlbele evidente istoricului de astăzi, a putut fi soluționată și pentru că diplomații americani vorbeau, în esență, aceeași limbă cu cei sovietici. Exista un vocabular comun, se știau limitele fiecărei părți și acestea erau luate în serios, era aplicat principiul de a nu-ți pune adversarul cu spatele la zid, ca să nu-l duci în situația de a nu mai avea nimic de pierdut precum și cel care spune că, dacă vrei să obții ceva, trebuie și tu să dai ceva și mai cu seamă era respectat cu sfințenie a principiului suprem: niciodată o înfruntare directă!

Ca o paranteză, în ciuda părerii larg răspândite astăzi, că „învingător” a fost Kennedy, cel care la ceva timp după criză, pe șest, a obținut ceea ce-l interesa (retragerea rachetelor nucleare americane din Turcia) a fost Hrușciov! Așa funcționa atunci diplomația și așa a fost posibil păstrarea echilibrului fragil dintre superputerile nucleare.

În concluzie: eu cred că Vladimir Putin, dacă nu chiar a provocat (prin menținerea unei apărări precare) cel puțin a știut despre – și a lăsat-o să curgă – „incursiunea ucraineană surpriză” din Kursk; „miros”că va mai lăsa și ca acesta să se extindă în Belogorod și că va trece ceva timp până la contra-atac.

După considerațiile de mai sus, sunt convins că acum știți și dumneavoastră de ce ar proceda astfel Vladimir Putin, în ciuda pierderilor umane, materiale și de imagine: pentru că a trecut Rubiconul! Este semnalul că Vladimir Putin nu mai așteaptă nimic de la Occident și că se pregătește pentru o înfruntare dură și de lungă durată!

Așadar, tot ceea ce întreprinde Vladimir Putin este strict pentru propriul popor, adică acestora li se adresează, nu altcuiva: are nevoie ca rusul să simtă războiul direct, pe propria piele și să se mobilizeze așa cum a tot făcut-o de-a lungul istoriei; are nevoie ca afișul cu „Patria te cheamă” ori cu „Maica Rusia plânge, mergi și salveaz-o!” chiar să însemne ceva pentru sufletul poporului! Are nevoie ca rusul de rând chiar să fie convins până-n rărunchi ca nu luptă cu o Ucraină înșelată de Occident ci cu Occidentul însuși! Are nevoie să justifice, în ochii celor aflați în „țesătura” etnică, culturală, de rudenie și socială de care vorbeam, creșterea inevitabilă a victimelor colaterale; are nevoie ca să treacă întreaga economie pentru război!

Cu ajutorul „incursiunii ucraineane surpriză” pe teritoriul rus, a imaginilor cu morți și răniți, a refugiaților, cozilor la ciorba din cantinele improvizate pentru civili, a tehnicii de luptă occidentale în acțiune pe câmpiile patriei, Vladimir Putin are acum mâinile libere pentru toate direcțiile de mai sus.

Mie, personal, asta îmi dă cu adevărat fiori și cred că nici un om normal la cap n-ar trebui să rămână indiferent! Mi-este tare teamă că liderii occidentali nu mai știu să se pună în pantofii adversarului și că aceștia își iau dorințele (și declarațiile, mai mult sau mai puțin gândite) drept realitate și astfel, vor escalada și mai mult situația! Doamne ferște să nu ne trezim, ca personajul din filmul britanic „Atac nuclear” (Threads), din 1984, care, uluit cum s-a ajuns la schimbul de lovituri nucleare, exclamă: „Ne-au făcut-o!”.