Citeam că Ministerul Educației transmite inspectoratelor școlare să sesizeze organele de cercetare dacă părinții își retrag copiii de la școală. Aceștia riscă amendă sau chiar închisoarea dacă împiedică accesul celor mici la învățământul general obligatoriu. În Bihor, doi părinți care au decis să-şi educe acasă toţi cei patru copii, au fost trimişi în judecată şi au primit câte 4 luni de închisoare, însă cu amânarea aplicării pedepsei.
Aşa cum este învăţământul acesta românesc, soluţia, din punctul meu de vedere, nu va fi niciodată retragerea copilului de la şcoală.
Educarea în afara unei şcoli publice sau private mi se pare un fel de furt pe care el /ea nu îl va putea niciodată proba. În primul rând, eşti convins, ca părinte, că îţi va mulţumi peste ani, când va fi adult, pentru faptul că a făcut o şcoală prin corespondenţă, studiind acasă, între patru pereţi? Fiindcă acel copil nu are nicio putere de decizie acum.
Citește și: Tânăra învățătoare de la o școală din Prahova, care îi ajută pe copiii romi să înțeleagă că educația e șansa lor la o viață mai bună: „În multe cazuri, ce construiesc eu la școală, se dărâmă acasă”
Eşti sigur că îţi va mulţumi pentru acea lume pe care i-ai creat-o acasă, o lume „fără constrângeri, fără competiţii, fără note sau calificative?”. O lume doar a lui/ ei, un univers educaţional propriu care să îi refuze, în primul şi în primul rând, dreptul de a interacţiona cu alţi copii de vârsta lui? Un fel de autism programat.
O lume în care îi este refuzat dreptul de a vedea cum este, de fapt, viaţa, cu bune şi cu rele? Iar aici intervine factorul numit putere de decizie. Pe care un copil, dacă i se dă dreptul, îl învaţă, îl deprinde, îl trăiește. Ori acest homeschooling nu oferă nici ideea de program, nici pe cea de disciplină, stimulare şi, da, competiţie. Cu note sau calificative. Extrem de importante.
Pot să înţeleg exasperarea cu privire la calitatea învăţământului de stat. Ca părinte. Dar niciodată, retragerea copilului de la şcoală. Cu tot respectul, obtuzitatea în gândire, lipsa de deschidere, poate, pentru unii. Frustrarea e prea mare, din punctul meu de vedere, pentru psihicul fragil al unui copil.
Ca părinte ai obligaţia, ai datoria, ai şansa unică să îl/o înveţi cam tot ce poţi despre valori morale, principii, responsabilizare faţă de rigorile societăţii în care trăieşte. Dar matematica, fizica, geografia, istoria,o limbă străină…să le înveţe la şcoală. Fie ea una de stat sau privată. Fiindcă sunt mulți dascălii care dau dovadă de devotament şi pasiune în momentul în care plămădesc mintea şi caracterul unui copil.
Mi se pare o variantă retrogradă acest model „homeschooling”, pentru care, de altfel, nu există cadru legal în România. Cu toate limitele evidente pe care le are şcoala românească.
