Cu această întrebare sparse tăcerea apăsătoare și își începu prelegerea vecina ei de banchetă din holul unde așteptau amândouă răbdătoare să intre pe rând, probabil într-o audiență. “…și de ce tocmai el ?” continuă aceasta cvasi-retoric. “De ce nu ni se călugăresc senatorii ori șefii de piețe sau poștașii?” adăugă tot ea, intrigată.
Cea de-a doua bolborosi un răspuns aproape timid: “Poate că se călugăresc și aceia dar nu sunt atât de <la vedere> cum sunt actorii; la urma urmei, nu ni se pare un prea mare fapt divers călugărirea unui șef de piață față de călugărirea unui actor celebru, nu?”
Prima tăcu solemn, semn că nu se gândise la asta. După ce trecu prin dreptul meu și făcu dreapta pe culoarul unde stăteau cele două, femeia de serviciu începu să lustruiască podeaua și…în timp ce le saluta respectuos pe vorbărețe, se îndepărtă discret, cu mopul ei gri, foșnindu-l în unduiri experte. “Mda…” bângui într-un târziu cea care începuse discuția, deloc convinsă de argumentul celeilalte, apoi conchise “…posibil !”. Instantaneu, adăugă răstit: Știți, am fost îndrăgostită de el în tinerețe, era un tip superb, cu privirea pătrunzătoare și ochii albaștri, era suplu și avea părul negru iar vorbirea îi era puțin graseiată. Am avut un șoc când am aflat că a renunțat la actorie și s-a călugărit. Acum e stareț am auzit. L-aș fi putut face fericit !”.
“Dar de ce credeți că nu este la fel de fericit și acum ?”…întrebă imediat a doua, îndrăzneață, intuind, bănuiesc eu, faptul că era vorba despre un actor care se călugărise acum câteva decenii, analizând probabil din priviri vârsta celeilalte. “Poate că acolo, în chilia lui, și-a găsit de fapt, adevărata fericire ?” continuă aceasta, rușinata cred eu, de tupeul aproape intim pe care îl afișase față de interlocutoarea ei.
Cealaltă nu-i răspunse, semn că gândul îi zburase deja departe…
Mie, deși nu le puteam zari pe cele doua doamne de pe culoarul adiacent unde ma aflam, mi se paru interesant dialogul lor si tocmai de aceea, dintr-o curiozitate vinovata, ciulisem indiscret urechile…mai ales ca vocile lor mi se pareau in mod ciudat, fascinant de asemanatoare.
Intre timp, o usa scartai, semn ca una dintre ele intra in biroul de audiente unde zabovi aproape 15-20 de minute. Cand reveni pe hol, o auzii cum se adresa femeii de serviciu, care freca si mai temeinic podeaua cu mopul acela care trecuse prin multe: “Ma iertati, va rog…nu mai era o persoana care astepta aici ?… A plecat cumva ?” Femeia de serviciu ii raspunse cu o voce grava, baritonala: “Ce persoana ?”
“Pai…persoana care astepta mai devreme impreuna cu mine, pe bancheta” raspunse doamna, cumva enervata de ignoranta femeii.
“In afara de dumneavoastra si de domnu’ de dincolo n-am vazut pe nimeni si io spal la holu’ asta de mai bine d’o ora”…zise femeia, neoprindu-se din treaba. Auzind referirea la persoana mea, desi din locul unde ma aflam nu ma puteau vedea nici una nici cealalta, smulsei o revista la intamplare de pe masuta de langa mine si ma facui ca o studiez minutios. De unde stateam o observam abia acum pe femeia de serviciu care se deplasa incet, cu spatele, in miscari lente prin care desena infinituri perfecte cu mopul pe podea.
Doamna porni din locul unde se afla si in sfarsit o puteam observa si eu. Era o prezenta eleganta, trecuta de 60 de ani, cu parul vopsit intr-un rosu aprins, ascuns discret sub o palarie de fetru. Trecu prin dreptul meu, contrariata inca de raspunsul femeii de serviciu si incepu sa parcurga holul interminabil.
In cap imi rasunau strident, zgomotul tocurilor ei care izbeau violent podeaua si totodata referirile de mai devreme la acel om, actorul care alesese acum cateva decenii, sihastria manastirii…
Parfumul fin pe care il lasase doamna in urma ei inca imi mai dezmierda discret narile cand aceasta se opri in dreptul liftului din capatul culoarului. Privind-o de aici, ii observam clar profilul senin al fetei si pentru o secunda imi dadu impresia ca o uitase complet pe interlocutoarea ei de mai devreme ori pe fostul actor despre care ii facuse acesteia, confidente.
In timp ce usile liftului se inchideau in urma ei, pot sa jur ca o auzii pe femeia de serviciu banguind franturi de vorbe, rostite pe acelasi ton baritonal, cu pauze lungi intre ele, din care nu apucai sa prind decat atat: “…podeaua !…si pe deasupra…mai vorbesti si singura !”.
