În satul prahovean Plăiețu, uitat de timp și acoperit de ape, nu mai e nimeni să ducă mai departe povestea. Sau aproape nimeni… Fiindcă aici, în locul rămas un fel de martor între Dumnezeu și oameni, încă există un suflet ce se încăpățânează să își ducă neputința a peste 8 decenii de viață. Tanti Elena, așa cum o știe o întreagă comunitate. E bătrâna care și azi, la 82 de ani, ia în fiecare duminică barca și merge să își ia de-ale gurii de la piața din Măneciu. Acesta e singurul ei contact cu lumea reală de care s-a desprins de mai bine de 40 de ani, atunci când oamenii, vecinii ei au fost strămutați pentru a face loc barajului și lacului de acumulare.
Satul Plăiețu din comuna Măneciu este și acum „bucățica de frumos” despre care își amintesc cu lacrimi, nostalgie și dor doar bătrânii. Au locuit aici, demult, aproximativ 500 de familii, ne spune primarul Auraș Dragomir.
În anii 70, la Plăiețu au început exproprierile, iar în 1980, sătenii au fost strămutați în comună, cu toată agoniseala de-o viață. Pe locul a ceea ce ei numeau, de generații întregi, „acasă” apăreau barajul și lacul de acumulare de la Măneciu. Oameni, povești, destine, toate, sau aproape toate, sacrificate și mutate în blocuri reci, triste și gri.
Citește și: Istoria Barajului Măneciu. Pentru construcția lui a fost strămutat un sat
Asta fiindcă unii au refuzat să fie dezrădăcinați și au ales să se stingă, indiferent de orice, acolo unde au trăit o viață. Când apele barajului au năvălit peste ei, și-au mutat casele mai sus, cu încăpățânarea omului care nu își lasă pământul. Au trăit așa, fără apă potabilă, fără curent, fără gaze și fără nimic din ceea ce îi este la îndemână omului modern. Doar cu amintirea a ceea ce a fost odată și cu gândul că asta le-a fost soarta. Înconjurați cât cuprinde de ape și singurătate.
Azi, la Plăiețu, trăiește într-o liniște surdă, mută și apăsătoare Elena Ciobanu
Bătrâna are 82 de ani și nu a vrut în ruptul capului să plece din locul în care s-a născut și în care a trăit de când se știe. Bătătura casei respiră şi ea bătrâneşte, de parcă îşi trăieşte, în agonie, ultimel clipe.
Ia barca și merge să „cumpere de-ale gurii”
Tanti Elena s-a obișnuit cu singurătatea, dar nu ar vrea să moară fără lumânare. Are o pensie de câteva sute de lei, cu care, duminică de duminică, merge cu barca „pentru a-și face piața în comună. În rest, o mai ajută cei care au grădini prin zonă cu un medicament, un bidon de apă, o pâine. Are trei copii, dar nu a vrut să plece. Zice că ea acolo va închide ochii, câte zile i-o da Dumnezeu”, ne-a spus primarul din Măneciu.
Satul, întins pe aproape 7 hectare, e, astăzi, pustiu cât vezi cu ochii
Cei 12 km. de la Măneciu nu pot fi parcurși decât cu o mașină de teren, ori cu barca. Ar vrea edilul șef să găsească o sursă de finanțare pentru refacerea căii de acces. „Pe fonduri europene ne gândim. Locul, peisajele sunt minunate. Am putea face zonă de camping, tabere, un parc de aventură pentru copii. Să îi exploatăm, astfel, potențialul turistic. Însă e nevoie de bani, mulți bani pe care nu îi avem, însă”, a mai precizat Auraș Dragomir.
Până atunci, din satul prahovean de odinioară nu au mai rămas decât întinderea de ape și izolarea. Urme ale celor care l-au locuit se văd și azi. Ruine ale unor case, plictisite de atâta singurătate, cu pervazuri din lemn ce stau încă mărturie faptului că aici a fost, cândva, viață. Tanti Elena e, azi, singura rămasă. După ea se va lăsa întunericul. Iar Plăiețu va fi șters de pe hartă și va rămâne e încă unul din satele Prahovei care moare odată cu singurul său locuitor.
