Nichita Stănescu al Ploieștiului, „Nini”, cum îl alintau apropiații, s-a stins într-o zi de 13 decembrie, la doar 50 de ani, pe un pat al Spitalul de Urgenţă Fundeni. Sunt mai bine de patru decenii de la moartea geniului care atât de frumos descria urbea în care s-a născut și în care și-a trăit tinerețea: „Colț de inimă și ruptură de aripă de înger, capitala limbii vorbite este orașul acesta al meu natal!”
„Poetul-nepereche” a pierdut lupta cu viața, în urma unui stop cardio-respirator. Cel puțin, acesta a fost diagnosticul oficial. În realitate, Nichita Stănescu se lupta de ani întregi cu alcoolul și cu boala, ciroză hepatică.
Medicii, în urma autopsiei, au constatat că poetul „necuvintelor”, practic, nu mai avea nici măcar o celulă de ficat în el
„Îngerul blond” care nu compunea poezie, ci o genera, s-a stins într-o noapte friguroasă de decembrie, iar ultimele lui cuvinte au fost, își amintea bunul său prieten Mircia Dumitrescu,: „Respir, doctore, respir”. Medicii, în urma autopsiei, au constatat că poetul „necuvintelor”, practic, nu mai avea nici măcar o celulă de ficat în el. „Și-l băuse pe tot…”, povestea poetul Cezar Ivănescu, un alt bun prieten de-al genialului Nichita.
Nichita Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, în mahalaua Sfânta Vineri a Ploieștiului, într-o familie cu rădăcini diverse. Tatăl său, Nicolae Hristea Stănescu, era un fost țăran prahovean devenit meșteșugar și comerciant, iar mama sa, Tatiana Cereaciuchin, provenea dintr-o familie nobilă rusă refugiată în România.
A fost considerat, alături de Eminescu și Arghezi, poet nepereche al unui neam
Despre limba română, marele Nichita spunea că este „dumnezeiesc de frumoasă”, el lăsând Ploieștiului și unei nații întregi opere de o valoare inestimabilă. Poetul, considerat de unii critici literari un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, a fost un melanj de artă și vicii. Despre el, prieteni ai săi spuneau că „alcoolul îi producea o stare de efervescență intelectuală vecină cu geniul. Efervescență și geniu care l-au costat, însă, viața.
Și-a petrecut primii 18 ani din viață la Ploiești unde a scris și primele sale poezii. „Nini”, cum îl numeau apropiații, a reușit să rămână repetent în clasa I, fiindcă se dovedise a fi „prea” poet pentru lumea în care trăia. La 7 ani vorbea cu pomii, florile și câinii… O zi întreagă putea urmări un șir de furnici sau cum își țes pânza păianjenii. Pe măsură ce ani au trecut, micul Nichita ajunsese să fie divinizat de către profesorii de la Liceul „Petru și Pavel” din Ploiești, pentru genialitatea minții sale.
„Să ai grijă de tine! Porți povara grea a talentului și va trebui să o urci pe culmi…” îi spuneau profesorii
Întreaga sa adolescență a petrecut-o într-un subtil climat cărturăresc. A trăit pentru scris și tot ceea ce a ieșit din mintea sa de geniu l-ar putea încadra, cu siguranță, de-a dreapta lui Eminescu.
Geniul Ploieștiului a fost căsătorit de trei ori, dar marea lui iubire a fost poeta Gabriela Melinescu, cu care a împărțit 10 de ani de viață pe când era căsătorit cu Doina Ciurea. Dragostea pentru poetă l-a făcut pe Nichita să vadă în ea tipul de femeie ideală, iubită și, deopotrivă, muză în scrierile lui.
Marele Nichita a fost autor a 16 volume de versuri, patru antologii de autor, două culegeri de eseuri și proză poematică și a multor altor texte și poezii publicate în periodice ori rătăcite pe la prietenii săi buni.
Din nefericire pentru genialitatea minții sale, Nichita Stănescu a trăit doar 50 de ani, lăsând în urmă, aici, pe Pământ, numeroase întrebări și scrieri de geniu ce s-au dus odată cu mintea sa sclipitoare.
În urma lui rămâne strălucirea unor ochi albaștri, pătrunzători, o mintea ascuțită vecină cu geniul și omul pe care mulți l-au iubit ca pe un zeu.
Cum ți se pare subiectul?
