Bricul Mircea împlineşte săptămâna aceasta 75 de ani de când se află în serviciul marinei militare româneşti. În tot acest timp a cutreierat mări şi oceane cât pentru 14 ocoluri ale Pământului. Peste 6.000 de cadeţi au fost instruiţi la bord de-a lungul anilor, iar pavilionul românesc a fost arborat cu mândrie în nenumărate porturi. O veritabilă ambasadă plutitoare, aflată la datorie, până la sfârşitul lunii, la prima regată organizată vreodată pe Marea Neagră.
Dana militară a portului Constanţa. Fregatele Regina Maria şi Regele Ferdinand dorm de-o parte şi de alta a unui cheu, cât un stadion, spălat proaspăt de o ploaie rapace. Se asortează între ele, printr-un gri-marin care impune sobrietate. Miroase a vopsea, a motoare şi a militărie încă de la barieră. „Sunt ca leii, numai că nu mai au colţi şi gheare. Au doar ochi şi urechi”, îmi spune un bătrân ofiţer de marină, care mă însoţeşte. În spate de tot este Bricul Mircea. Veghează înţelept şi impunător către distrugătorul american „Donald Cook” care aspiră lacom, prin furtune uriaşe, dintr-un tanc cu combustibil ce poartă o siglă alb cu roşu, a unei companii petroliere ruseşti.
Bricul este singurul viu din toată dana. Culorile galben şi alb, ce-l îmbrăca, îl transformă, de la depărtare, într-un giuvaier cu pietre albe semipreţioase, opace, pe post de vele, sugrumate perpendicular cu catargul. Dar nu numai culorile îl umplu de viaţă, ci şi agitaţia de la bord. Se ţipă, se dau ordine, se dă cu mătura. Peste numai câteva ore bătrâna ambarcaţiune nu va mai fi doar navă-şcoală. Trebuie să părăsească Constanţa ca „ambasadă" a României. Bricul urmează să ia parte la un eveniment care i-ar fi năucit pe primii stăpâni ai Pontului Euxin: Regata Mării Negre – prima organizată vreodată, în cadrul căreia 16 de nave cu vele, din nouă state, se vor întrece prin forţa vântului.
O „chestie” de nuanţă
La bordul Bricului Mircea puntea luceşte. Dacă nu ar fi sfârşitul lui aprilie ai spune că e acoperită de o pojghiţă de gheaţă. Şi sticleşte atât de tare încât îţi lasă senzaţia că abia ai călcat, fără să vrei, pe capacul unui pian, proaspăt ceruit. Un pian nemţesc chiar, pentru că acum trei sferturi de secol, pe 17 mai, bătrânul Bric era luat în primire de români, tocmai de la şantierul naval din Hamburg, Germania, în urma unei chete naţionale. Astăzi este poate mai impunător ca atunci. Ca navă-şcoală a marinei militare româneşti a adunat un munte de amintiri şi a oferit, la rându-i, mai mult decât atât cadeţilor dar şi celor care au ajuns la bord cu un aparat de fotografiat în mână.
„Numele şi prenumele, vă rog!”, mă întâmpină cadetul de serviciu, îmbrăcat la patru ace. Vis-a-vis de cabina de veghe, pe puntea centrală, între două uşi de metal fără unghiuri ascuţite, sunt multe trese pe umeri. Comandantul navei, înconjurat de secund şi ofiţeri, se impune de la depărtare numai prin statură. Chiar dacă-i lângă catargul principal. Cu ochi ca de vultur, salută protocolar şi dispune să fie pregătită pentru oaspeţi cabina „Ofiţer Superior 1”, una dintre puţinele camere, în adevăratul sens al cuvântului, de la bordului vasului. La provă, în cazarmă, se doarme în hamace. Dimineaţa se strâng şi în locul lor se montează şi se demontează mese şi bănci, de trei ori pe zi. „Este în primul rând o«chestie» de nuanţă”, îmi explică mai târziu un student cum e viaţa din cazarma Bricului.
Citeşte continuarea pe realitatea.net
