A nins cu esență de gropi în Ploiești

Recunosc că îmi este greu să înțeleg politica de comunicare a Primăriei Ploiești atunci când, la fiecare episod de ninsoare, apar fotografii atent alese cu străzi curate, cu porțiuni de carosabil impecabile și cu trotuare care, în cadru strâns, par desprinse dintr-un oraș administrat exemplar.

Privesc aceste imagini și nu pot să nu mă întreb dacă, între timp, cetățenii stau în case blocați, urmărind pagina oficială și actualizând ecranul din minut în minut, ca să afle dacă pot ieși pentru pâine sau dacă mai e prudent să rămână lipiți de calorifer, așteptând confirmarea fotografică a normalității.

Pentru că în Ploiești pare că realitatea se validează prin postare, nu prin experiență directă, iar ceea ce vezi pe geam devine secundar față de ceea ce apare în feed sau in fotografiile de pe retele, de parcă orașul ar exista mai întâi în imagine și abia apoi pe asfalt.

Doar că, sub fiecare astfel de comunicat vizual, apar zeci de comentarii în care oameni din cartiere diferite atrag atenția, uneori elegant, alteori cu un firesc naduf verbal, că pe strada lor nu s-a intervenit, că în zona lor nu a trecut nimeni, că gheața și zăpada nu se regăsesc în fotografia oficială, iar acest cor repetitiv al orașului real pare să nu încapă în niciun unghi favorabil.

Mă gândesc că lucrurile ar fi poate mai simple dacă, din când în când, cineva din conducerea primariei ar urca în mașină, proprie, nu a instituției, și ar face câteva ture prin oraș fără traseu anunțat, fără cadru regizat și fără filtru, pentru a vedea cum arată Ploieștiul dincolo de selecția atentă a imaginilor, pentru că experiența directă are o calitate pe care comunicarea online nu o poate simula: șocul roții care intră într-o groapă pe care zăpada a ascuns-o doar temporar.

Un cetățean scria zilele trecute că a luat o groapă atât de serioasă încât a crezut că a ajuns la metrou, iar imaginea aceasta mi se pare mai expresivă decât orice comunicat, mai ales că la noi nu există metrou, dar avem, în schimb, o formă avansată de pregătire a infrastructurii subterane, distribuită uniform pe carosabil, ca un studiu geologic permanent.

Uneori am impresia că la noi nu ninge cu fulgi, ci cu esență de gropi, un parfum urban persistent care reapare la fiecare dezgheț și care scapă invariabil din fotografiile oficiale, dar nu și din suspensiile mașinilor.

Nu contest utilitatea comunicării publice și nici nevoia de a arăta că se intervine, însă problema apare atunci când fotografia începe să țină loc de intervenție, când imaginea ajunge să suplinească verificarea în teren, iar postarea devine substitut al acțiunii constante și echilibrate în toate cartierele, nu doar în cele care oferă un fundal convenabil.

Administrația nu este un album foto și nici un exercițiu de încadrare favorabilă, ci o responsabilitate executivă care se măsoară în kilometri parcurși, în străzi tratate uniform, nu dupa importanta lor și în diferența reală pe care o simte cetățeanul atunci când iese din casă fără să consulte mai întâi pagina oficială.

Pentru că un oraș funcțional nu își anunță normalitatea prin imagini, ci o face vizibilă prin consecvență, iar oamenii nu ar trebui să decidă dacă ies după pâine în funcție de ultima fotografie postată, ci în funcție de încrederea că serviciile publice își fac treaba fără să fie nevoie de confirmare digitală.

Până când această încredere va deveni regula și nu excepția, vom continua să trăim într-un oraș în care ninge frumos în poze și cade esență de gropi pe asfalt, iar diferența dintre cele două realități se simte cel mai clar atunci când treci peste ea cu mașina. Si injuri de mama focului privind tiktok-ul administratiei.