Domina discursul public despre grija față de cei săraci, despre solidaritate, despre nevoia de sprijin, dar realitatea este că această zbatere este, de prea multe ori, pur electorală, mimată de oameni care nu au nicio legătură cu viața reală a celor pe care pretind că îi apără. Sunt oamenii care se plimbă cu avioane private Nordis din lefuri de bugetari, care își ascund ceasurile de zeci de mii de euro la interviuri și care descoperă brusc „săracii” în preajma fiecărui ciclu electoral, cât și înainte, preventiv, cu lacrimi în ochi și promisiuni în buzunar. Si, in plus, ne mai dau si lectii.
Să fie clar, ajutoarele sociale sunt necesare, sunt firești într-o societate normală și nimeni nu contestă că există oameni care au nevoie reală de sprijin. Problema nu este existența acestui ajutor, ci modul în care el este folosit ca instrument de imagine, ca monedă electorală, ca mecanism de fidelizare a unui electorat care este ținut intenționat în aceeași zonă de dependență.
Pentru că aici este, de fapt, problema pe care nimeni nu vrea să o atingă serios: educația. Nu cea din discursuri, nu cea din strategii frumos ambalate, ci educația reală, cea care începe de acasă și care astăzi lipsește tot mai mult.
Copiii nu mai sunt învățați ce înseamnă respectul, ierarhia, datoria, sunt învățați să se descurce, oricum, cu orice preț, iar când, în loc de tată și mamă, tatăl devine Ion și mama devine Vasilica sau cum i-o chema, așa fiind strigați prin casă de odrasle, nu asistăm la modernizare, asistăm la pierderea reperelor de bază.
Ajung apoi la școală, unde profesorul nu mai are autoritate, pentru că orice încercare de a impune ordine în clasă este suspectată de abuz și stârnește mania părintelui, care se vede deranjat că cineva poate corecta ceea ce el nu a rezolvat acasă.
La școală se toarnă materii în capul elevilor fără să li se spună nimic despre viață, despre responsabilitate, despre reguli simple de funcționare în societate. Știm matematică, fizică, chimie, dar nu știm să ne comportăm, nu știm să respectăm, nu știm să construim.
Toți vor facultate, indiferent de aptitudini, de piață, de realitate, doar pentru că „așa trebuie”, iar după aceea realitatea îi lovește și apar frustrările, ajung să vândă la McDonald’s, cu diploma de masterat în buzunar, și să viseze la un post la primărie sau la Comisia Europeană, în timp ce meseriile reale sunt abandonate pentru că „e rușinos”, pentru că „ce o să zică lumea”.
Iar, între timp, economia stă în spatele celor pe care uneori societatea i-a disprețuit pe nedrept: sudori, prelucrători prin așchiere, tâmplari, meseriași de tot felul, oameni de care societatea are nevoie, dar pe care nu-i mai găsește, pentru că societatea nu-i mai formează.
Și, în tot acest peisaj, antreprenorul, fie el mic sau mare, este cel care duce greul, muncește, riscă, plătește, ține bugetul în viață, dar este tratat ca o vacă de muls într-un staul în care tot mai mulți așteaptă laptele, cu cana în mână, pentru că li se pare că li se cuvine, iar politicienii întrețin acest mecanism pentru că este convenabil electoral.
Să mai punem taxe pe el, că mai duce ca boul la jug. Iar principiul statului să fie: dacă antreprenorul a mai rămas cu niște bani, asta nu este pentru că a muncit mai mult, ci pentru faptul că noi nu l-am taxat suficient. Și, atunci, unde ajunge o țară în care cel care produce, ca antreprenor, trebuie să achite bani cu nemiluita, dintre care unii pentru sinecuri, iar cel care muncește, ca salariat, face jumătate-jumătate cu statul?
Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem, dar pe care o evităm sistematic, este simplă și incomodă: ce facem cu cei care, peste 30 de ani, vor vota același buget, cei care vor plăti pensiile generației care ii precede, cum îi pregătim, cum îi scoatem din acest cerc în care singura perspectivă este să primească, nu să construiască, să își găsească serviciu, nu muncă, pentru că, dacă nu schimbăm nimic la bază, dacă nu reconstruim educația, dacă nu readucem respectul, disciplina și ideea de muncă în centrul societății, nu facem decât să împingem problema în viitor. Și asta ne va costa enorm, fiind o problemă mai mare decât orice deficit bugetar.
Putem continua să distribuim, să promitem, să mimăm grija, dar fără educație viitorul nu este doar incert, este previzibil și nu arată bine deloc. Este un viitor gri, în care aceleași mecanisme se repetă, aceleași dependențe cresc și aceeași întrebare rămâne fără răspuns: de ce nu se schimbă nimic. Dimpotrivă, boala se cronicizează, iar pacientul poate intra oricând într-o comă socială.
Iar asta este posibil pentru că nu vrem să lucrăm acolo unde contează cu adevărat. Mai importante sunt sinecurile, din care unii s-au făcut mari, și mimarea grijii față de săraci, între două pahare de Moët premiat, ușor reci și servite în pahare de cristal de lux, la bordul unui avion privat.
