Au trăit, de când au văzut lumina zilei, într-o casă fără acoperiș. Șubredă, insalubră, cu folii în loc de geamuri, în frig și mereu întrebându-se ce vor mânca a doua zi. O adevărată lecție de supraviețuire dusă zilnic. Ca și cum sărăcia lucie nu ar fi fost un blestem suficient pentru niște suflete nevinovate, cei cinci frățiori din Tătaru au cunoscut și rana ce, probabil, nu se va vindeca niciodată. Cea a abandonului. O mamă care a plecat în lume, fără să o doară nicio secundă lacrimile copiilor pe care i-a adus pe lume. În doar câteva luni, datorită oamenilor sensibilizați de drama acestor micuți, un univers s-a schimbat. Îl numim simplu: universul copiilor de la Tătaru.
Alin, Ionuț, Ana Maria, Eugen și Andrei. Frățiori care au împărțit, ani de zile, bucata de pâine, mestecată în frig și suferință. Mereu murdari, mereu cu ochii triști, mereu întrebându-se dacă se vor mai avea măcar unul pe celălalt. Asta deoarece, din cauza condițiilor precare în care trăiau, s-a pus și problema integrării lor în sistemul de protecție al statului.
Au plâns mult acești micuți, atunci când mama le-a trântit poarta în nas și dusă a fost. Au rămas cu o bunică paralizată, mereu tristă fiindcă nu mai avea cum să își ajute nepoțeii, și cu un tată, împovărat, la un moment dat, de grija creșterii a cinci suflete de unul singur.
Citește și: Cinci frățiori din comuna Tătaru, îngropați în foamete și sărăcie. „Mami nu ne-a vrut niciodată, de aia a plecat!”
În casa copiilor de la Tătaru, pe care, indiferent de orice și orice, ei o numeau „acasă”, a mirosit ani de zile a boală, groază și durere. Înghesuiți între două paturi, un dulap ce stătea să cadă, o sobă, mult timp nefuncțională, cu vântul rece care șuiera prin foliile de plastic și un acoperiș prin care se vedea cerul liber, copiilor de la Tătaru nu le mai rămăsese decât credința.
Citește și: Drama copiilor din Tătaru, care a emoționat o țară întreagă. Au primit zeci de încălțări, dar ei poartă tot papuci rupți, fără șosete
De acolo, de pe pământul ce le ținea loc de pardoseală, printre mormane de haine murdare aruncate și alte resturi, ochii lor nu mai aveau puterea să se îndrepte decât spre Dumnezeu. Un Dumnezeu care a lucrat prin oamenii frumoși, care au făcut tot ce a ținut de ei să șteargă suferința de pe chipurile acestor copii.
Așa era/erau atunci:
Crăciunul acesta, pentru Alin, Ionuț, Ana Maria și gemenii de doar 6 ani, Andrei și Eugen, va fi altfel. Într-o casă curată, mobilată, stând cu toții la căldură în paturi adevărate. Nu vor mai vedea cerul liber prin crăpăturile din acoperiș. Vor face asta doar când vor ieși în curtea ( și ea frumos amenajată) de unde vor privi spre stele. Și vor mulțumi Celui de Sus că le-a trimis în viață atâția oameni care să îi scoată din noroiul în care se afundaseră, fără voia lor.
În căsuța lor, proaspăt renovată, (cu două camere, o baie și bucătărie) pentru prima dată, într-un colţ, de sărbători, își va face loc și un pom mic-mic, de Crăciun. Se vor bucura pentru prima dată de el. Simplu și frumos, fericiți că se au unul pe altul. Va mirosi a portocale și a cozonac. „Vor avea, ne spune primarul Ionuț Popa, omul care le-a fost alături din primul moment acestor copii, o femeie angajată să le facă mâncare și curățenie”.
Așa este/ așa sunt acum:
Povestea frățiorilor de la Tătaru e una cu final fericit. Una în care personaje principale au fost zeci, sute de oameni de bine care au vrut să readucă zâmbetul pe fețele acestor copilași. Sunt fericiți. Parcă trăiesc un basm. Le e frică să nu se trezească și să constate că nu e adevărat. Dar e adevărat. E cât se poate de adevărat.
Atunci când universul copilăriei se „sugrumă” în mizerie și durere, atunci când ești prea mic să îți strigi neputința într-o lume, uneori, atât de mare și nedreaptă, atunci când nu mai ai brațe să te prindă la nevoie, ei bine, atunci atunci Dumnezeu face minuni. Prin oamenii – înger pe care îi trimite să fie salvatori ai sufletelor chinuite.
Cum ți se pare subiectul?
