Bozieni are nume și cod poștal. Cu toate că este un loc ce azi mai păstrează doar ruinele caselor pline de viață ce au fost aici pe vremuri. L-am putea numi loc-fantomă, unde, până acum ceva ani, o singură bătrână își mai purta haina grea a unei vieți chinuite și trăite într-o apăsătoare, surdă și mută singurătate. Doamna Ecaterina a plecat să se odihnească. În locul ei, la peste 10 kilometri distanță de oameni și civilizație, au rămas martori ai vieții de cândva, Teodora și Alin Catană. Mamă și fiu. Singurii locuitori pe care îi mai are azi îi are satul din comuna prahoveană Fântânele.
Bozieni a rămas satul cocoțat pe o ridicătură de deal. Satul unde, odinioară, au existat gospodării pline de viață, oameni ce se îndeletniceau cu viticultura, o școală, un magazin și o biserică mare unde localnicii, duminică de duminică, mergeau la slujbă. Era satul pe ulițele căruia vedeai copii alergând cu picioarele goale și bătrâni stând sprijiniți de porți, așteptând, parcă, ceva ce nu avea să vină. Oameni care făceau naveta „la oraș” pentru a-și asigura traiul de zi cu zi. Într-un cuvânt, viață! Grea, dar curată și sinceră.
Ușor – ușor, totul, însă, Bozieni, a dispărut. Nici glasurile copiilor nu s-au mai auzit, nici bătrânii nu s-au mai văzut pe la porți. Au plecat să se odihnească, obosiți, parcă, de o viață petrecută între „așa mi-a fost scris” și „poate mâine va fi mai bine”.
Cutremurul din 1977 a distrus totul
Casele s-au prăbușit efectiv, școala a căzut și ea, iar oamenii, unul câte unul, au plecat unde au văzut cu ochii. Și asta fiindcă regimul comunist le-a interzis sătenilor să își ridice construcții noi. Din cele 100 de gospodării, câte erau înainte de 1977, a rămas doar un pustiu pe care nimeni nu l-a mai putut umple cu ceva vreodată.
Tot regimul comunist, prin vocea lui Ceaușescu, decisese, puțin înainte de 1989, ca satul prahovean să fie ras nu doar fizic de pe fața pământului, ci și în acte. Localnicii, rămași fără munca de-o viață, din cauza cutremurului, urma să fie mutați la Fântânele. Cei care mai rămăseseră și nu luaseră deja drumul Ploieștiului, Urlațiului sau Mizilului.
A fost „femeia cât un sat întreg”
Singura care s-a încăpățânat să rămână dreaptă și resemnată pe pământul pe care s-a născut a fost Ecaterina Vlăduță. 75 de ani avea la ultimul recensământ făcut la Bozieni. Aceeași încăpățânare a făcut-o pe tanti Cati, cum o știa toată comuna Fântânele, să facă în așa fel încât, să se vorbească despre ea ca despre „femeia cât un sat întreg”.
O mamă și fiul ei, singurii locuitori ai satului Bozieni
Ne spun autoritățile din Fântânele că Ecaterina Vlăduță s-a stins în urmă cu ceva vreme. Au revenit, după ani petrecuți la Băicoi, acasă, în satul lor natal, o mamă și al ei fiu. Dorind parcă să țină de urât locului pe care cei mai mulți l-au dat uitării. Doamna Teodora are 61 de ani. A locuit singură o vreme, însă, fiul ei, Alin, în vârstă de 41 de ani, a hotărât că tot mai bine e acasă. Cei doi se gospodăresc așa cum pot și își pun încrederea în Dumnezeu că, cine știe, poate, într-o zi, Bozieni va redeveni satul idilic de altădată. Nu se resemnează și speră într-o minune.
Loc cu o importantă însemnătate istorică
Până atunci, aflăm de la autoritățile din comună că Bozieni este un loc cu însemnătate nu doar sufletească, ci și istorică. Verificăm lista monumentelor istorice ale județului și găsim satul cu doi locuitori ca fiind locul unde ar exista o așezare de secol V-VII, p.Hr. Localizată, mai exact, în zona cimitirului vechi a satului prahovean.
Nimeni, însă, nu a făcut săpături, nimeni nu știe exact despre ce ar fi vorba. Mai ales că, din spusele arhitectului Călin Hoinărescu, „această perioadă, secolele V-VII, este o perioadă foarte dificilă din punct de vedere informativ. Prea puține lucruri se știu la ora actuală. Nu putem decât să deducem că ar fi vorba despre o așezare umană, cu bordeie de suprafață sau subterane sau, cine știe, ar putea fi descoperit și un cimitir uman”.
