Bogdan Savin, un bărbat pasionat de natură și de mersul pe munte, rememorează prin intermediul unei postări pe pagina de Facebook momentele dificile prin care a trecut alături de un grup un de prieteni, în timpul unei drumeții în masivul Bucegi, în vara anului 2003. Acesta atrage atenția asupra riscului la care te expui atunci când pleci în drumeții fără un echipament adecvat și când te abați de la potecile marcate.
Din fericire, atât pentru el cât și pentru prietenii săi, aventura din vara anului 2003 a avut un final fericit datorită intervenției salvamontiștilor prahoveni.
Postarea a fost realizată în anul 2018 și redistrisbuită de Salvamont Bușteni pe aceeași rețea de socializare duminică seara. În doar câteva ore, povestea turiștilor care au fost la un pas de moarte a strâs sute de reacții și comentarii din partea utilizatorilor.
Postarea integrală:
„Vara era torida, iar noi eram tineri si creduli. Aveam cateva ture montane reusite, iar muntele ne atragea ca un magnet urias. Spun „noi” fiindca am fost suficient de norocos sa impartasesc aceleasi pasiuni cu partenera de viata, iar de 17 ani incoace, povestile noastre au coincis. Dupa o tura hibernala in Piatra Craiului in care ne-am simtit in offside, aprofundaseram documentarea despre trasee, abordare, atitudine si echipament. Pana la evenimentele din august 2003 ma consideram un veritabil montaniard, doar pentru ca batusem cateva trasee marcate, fie ele si lungi. Urma sa-mi schimb parerea in scurt timp.
Cum procedasem de mai multe ori pana atunci cand organizasem ture, am dat sfara in tara si m-am straduit sa adun un grup de prieteni, pe unii pentru ca ne mai insotiseram la drum si altadata, pe altii doar ca sa guste din bucuriile muntelui. Grupul a ajuns sa numere 11 oameni, iar de dragul relatarii, ii enumar mai jos pe toti:
– Eu, Bogdan
– July– prietena mea de atunci si actuala sotie
– Oana- sora Iuliei si cumnata mea
– Fosti colegi de clasa din liceu (toti aveam 20 ani): Sorina, Elena, Laura (Lala) si Claudiu
-Catalin – prietenul de atunci al Sorinei, actualul ei sot
– Vechii mei prieteni din copilarie: Alina, Mircea si Ciprian
Planul era sa innoptam la Gura Dihamului, iar dis de dimineata sa pornim spre Omu: pe marcaj TR pana La Prepeleac, apoi pe BR in sus, prin maruntaiele Bucsoiului. Ne-a iesit pana intr-un oarecare punct, pentru ca ne-am instalat corturile bucurosi la Gura Dihamului, unde ne-am intalnit cu prietenii de familie ai Lalei: Gigi, Viorel si Laurentiu – oameni maturi si umblati, cu experienta in ale mersului pe munte.
Dupa povesti nesfarsite langa vatra focului si reconfigurari incalcite de traseu, ne-am invoit in final sa unim cele doua grupuri si sa urmam toti traseul pe care il aveau in minte ceilalti: aceeasi destinatie – varful Omu – dar cu urcare pe Valea Bucsoiului, vale alpina nemarcata, cotata 1B. Nici macar incaltarile nepotrivite sau marimea grupului nu ne-au facut sa dam inapoi. Aveam sa parcurgem primul traseu nemarcat. Oricum pentru noi însemna doar ca nu vom avea marcaj. Asa am ajuns sa formam un grup de 14 persoane, mult prea multi pentru parcurgerea in siguranta a unei vai de abrupt.
Dimineata ne-a zorit sa strangem corturile, iar cei care vegheaseram pe langa corturi dupa ce venisera ursii dupa mancare eram chiar veseli si bine dispusi. Toti, cu exceptia lui Claudiu, caruia ceva nu-i picase bine la stomac. In acel moment nu stia ca era cel mai bun lucru care i se putea intampla.
Drumul pana la Poiana Izvoarelor l-am parcurs rapid, iar acolo am intins iute corturile si l-am lasat de paza pe Claudiu, care abia astepta sa zaca linistit in cort. Am apucat poteca marcata si am urmat-o cu sfintenie pana cand am deviat in stanga, spre firul Vaii Bucsoiului. Peisajul nu se schimba brusc, iar dificultatea si gradul de inclinare cresteau treptat si te lasau sa te obisnuiesti pe masura ce urcai. Asa am simtit atunci si la fel a fost in toate vaile de abrupt pe care le-am urcat ulterior.
Odata firul vaii prins, nu mai ai cum sa te ratacesti, fiindca cel mai firesc lucru e sa-l urmezi. Esti ca intr-un sant gigantic, cu fund si margini de stanca. Calatorul obisnuit poate urma doar doua directii: in sus sau in jos. Noi eram acolo ca sa urcam. Pe masura ce avansam, importanta folosirii mainilor devenea tot mai mare. Nu mai puteai sa urci doar pe picioare, fiindca valea te primea cu diverse obstacole, care mai de care mai interactive: o stanca inalta de cativa metri, o limba de zapada intarita ori o portiune de stanca friabila. Incercam sa ajut cum pot, sa impartasesc din minima mea experienta celor care nu aveau deloc si repetam pentru toata lumea regula celor 3 puncte: in momentele mai dificile ale ascensiunii, desprinzi un singur membru, iar celelalte trei se sprijina simultan. Cum cei mai multi eram pionieri ai abruptului, intensitatea trairilor crestea, iar pe fete ni se citea crisparea la fiecare obstacol si usurarea dupa ce il depaseam. Pe nesimtite, a aparut o coarda dintr-un rucsac (probabil al lui Gigi), chiar daca o foloseam mai mult ca pe un punct de tractiune si nu ca pe o asigurare. Cineva o ancora de un colt de stanca, iar cei care urcau se puteau tine de ea pe masura ce avansau.
Primul episod care ne-a scuturat serios s-a petrecut in jurul orei 15. Tot ce gasise Alina mai potrivit de incaltat era o pereche de ghete cu talpa groasa de cativa centimetri, asa zisele platforme. In vocabularul meu au ramas drept „salupe” inca de pe vremea formatiei Andre. Era doar o chestiune de timp ca incaltarile sa provoace un accident. Alina a alunecat si, fiind grupul destul de strans, i-a angrenat in cadere pe fratele ei, Mircea, si pe Ciprian. Acum, toti trei se rostogoleau la vale, indreptandu-se vertiginos spre mine si spre Gigi, care eram urmatorii in sir. Amandoi ne aflam pe o portiune foarte inclinata, iar singurul lucru pe care l-am putut face a fost sa strangem mai bine prizele de maini si sa asteptam impactul. Tot ce-mi amintesc e ca mi-am imaginat atunci ca eram de fapt cu totii niste popice. Orice venea de sus ne putea spulbera daca venea intr-un moment nepotrivit. Cei trei s-au oprit cumva in noi, partial pentru ca au pierdut din inertie, partial din impact. Din amintiri mai face parte un ceas spart, dar nici macar nu stiu daca era al meu sau al lui Gigi.
Toti ne-am ingrozit de ce se putea intampla, toti ne-am gasit un loc unde sa ne asezam si sa incercam sa potolim adrenalina care ne invadase corpurile. Cei trei erau juliti, dar altfel functionali, fara oase rupte ori contuzii serioase la cap. In astfel de momente, daunele majore nu sunt de fapt vizibile; se produc la psihic, iar dânsul e pretentios si se vindeca greu… DACA se vindeca.
Ne-am repliat intr-un tarziu si am continuat ascensiunea, fara sa observam ca pe cerul senin de mai devreme incepeau sa se adune nori. Eram prea ocupati sa ne tinem in frau simturile si sa ne calmam unii pe altii. In unele pozitii, piciorul imi tremura insistent, ca o masina de cusut scapata de sub control. Sorina ajungea sa stea pe burta agatata de coarda, fara sa dea si din picioare, convinsa ca urca. Toti eram tacuti si concentrati.
Cand a inceput ploaia, doua ore mai tarziu, probabil mai aveam mai putin de un sfert din vale de urcat. Ne inchinam cu limba si cu mainile si speram ca totul sa fie bine. La inceput mocaneasca, ploaia a devenit in scurt timp furtuna in toata regula, cu tunete, fulgere si grindina lipicioasa. Inaintarea grupului nu mai putea fi pusa in discutie. Ne-am blocat in trei grupulete, unii deasupra unei saritori mari, altii imediat sub ea, iar ceilalti in aval. Nu ne puteam auzi unii cu altii, iar telefoanele nu aveau semnal. Cand din cer a cazut suficienta apa, s-a format un torent pe vale si au inceput sa se rupa bucati din munte. De sus, de pe vale, veneau de-a dura stanci de marimea unui om, iar de pe peretii care ne strajuiau cadeau in viteza bolovani mai mici.
Am unit in aval cele doua grupulete care nu urcasera saritoarea, unde gasisem o mica platforma oarecum confortabila. Am incercat sa ne lipim de pereti, ca sa fim mai feriti de stanci si pietre. Imi amintesc cum priveam in jos, cu grindina incalcita in parul de pe picioare – eram imbracat in pantaloni scurti si maiou – neputincios si deznadajduit. Sa coboram era infinit mai greu decat sa urcam, iar la asta nici nu ne gandeam. Iuli si Sorina aveau buzele vinete, se tineau in brate si se frecau una pe cealalta, in incercarea de a se incalzi reciproc. Cu noi mai erau Mircea si Ciprian, ramasi fara reactii. La un moment dat au fumat impreuna o tigara uda pe care o considerau ultima din aceasta viata. Mai jos putin ramasese Gigi, inchizator de pluton. Am pus deasupra noastra o folie pe care o aveam in rucsac, ca sa putem forma un oarecare condens. Cel mai bun salam pe care l-am mancat vreodata a fost batonul din care muscam pe rand, chiar daca nisipul din el ne scrasnea intre dinti. Pietrele rapaiau pe folia noastra, iar noi molfaiam la salam, tremuram si faceam rugaciuni. De sus, de pe vale, trecea uneori de-a dura cate un rucsac din celalalt grup. Eu nu l-am aruncat pe al meu fiindca era imprumutat. Stupid, dar poate nu. Chiar si acum, uneori iau rucsac doar ca sa tina de cald.
Malul de care statea Gigi sprijinit la un moment dat s-a surpat si a disparut cu tot cu el in neant. Nu l-am auzit strigand, nu l-am vazut uimit, doar s-a dus la vale si s-a pierdut in ceata.
Nici platforma pe care stateam noi nu a rezistat mult. Apa a sapat imprejurul ei, pamantul si roca friabila s-au surpat, iar noi am ramas partial suspendati. Iuli avea o priza buna de mana si, in valtoarea momentului, avea chiar impresia ca ne poate tine pe toti. Intr-o incercare disperata de mentinere a pozitiei, am urlat toti un ultim Tatal nostru si am decis (mai mult eu) ca singura sansa e sa ne dam drumul la vale. Ne-am luat inima in dinti si am facut-o, intr-un „Nuuuuu!” prelungit al Iuliei. Pe ea am apucat-o cu o mana (slava Domnului ca e mica), am pus-o pe mine si ne-am lasat sa cadem, exact ca pe tobogan. Probabil caderea nu a fost lunga; doar noi ne-o amintim asa. Fiecare a franat cum a putut; eu doar cu mainile, fiindca pe picioare aveam greutate si nu le puteam folosi. Au urmat cateva momente de neputinta si deznadejde. Nu-mi puteam ridica mainile, iar sezutul ma ustura infiorator. Norocul a facut sa ne oprim de fapt langa… Gigi, care avea un picior prins sub un mal de pamant. A sapat vartos cu pioletul pe langa piciorul blocat si a fost bucuros sa constate ca nu e vatamat. A fost un moment de crestere a moralului. Eram teferi, acum stateam pe teren stabil si il aveam pe Gigi cu noi.
Pana acum, speram ca cei de mai sus sa fi putut face ceva. A existat un apel care a ajuns la Salvamont, prin bunavointa si resursele firave ale unui telefon cooperant. Catalin si Viorel au plecat in amonte prin furtuna si au ajuns singuri la cabana Omu, unde au dat detalii despre restul grupului. Nu-mi amintesc cum, dar cand duduielile furtunii s-au mai potolit, am putut comunica la un moment dat cu ceilalti si am aflat ca Salvamontul e pe drum. Visam deja la elicoptere care ne ridicau direct in sus si ajungeam instantaneu la caldura si adapost.
Salvamontistii au ajuns la noi in jurul orei 23, iar lumina lanternei lor ne-a adus sentimente contradictorii: am realizat ca nu vine niciun elicopter, dar a reinviat speranta. Am primit haine si lichide, iar vorbele hotarate si incurajatoare ne-au dat incredere. In locurile unde nu m-as fi imaginat urcand pe ploaie, acum puteam urca singur. Unde era nevoie si se putea, eram ridicati cu troliul. Salvamontistii pareau supraoameni (nici nu sunt convins ca nu sunt), coborau cu mainile pe pereti, aproape fara sa atinga solul cu picioarele, doar ca sa nu pravaleasca bolovani in directia noastra. Mai tarziu am invatat si noi sa facem asta, dar atunci ni se parea formidabil. Ne-am fi putut lipsi de conversatiile pe care le auzeam in statiile de emisie-receptie ale Salvamontului, despre cei care au decedat in acea zi in Bucegi, dar ne spuneam ca noi suntem bine si aproape salvati.
Ploaia a continuat pe tot parcursul noptii si in ziua urmatoare. La cabana Omu am ajuns toti in jurul orei 2. Nu am putut dormi si nu pentru ca stateam in sezut pe niste laite, nici pentru ca am tremurat mult timp dupa ce am intrat la adapost, nici din pricina usturimii ranilor, ci pentru ca in fiecare moment in care atipeam, simteam cum cad in gol, tresaream si ma trezeam speriat.
Dimineata erau deja acolo reporteri TV. Cum starea mea de spirit era la pamant, nu am putut decat sa le povestesc grav cum am fost la un pas de moarte si cum n-o sa mai facem asta vreodata. Baietii de la Salvamont au avut de lucru cu o sticla de vodca pana dimineata, fiindca era abia a cincea noapte consecutiva cu interventii. Asa ca la prima ora ne-au insotit pana la Babele. Nici macar bani de telecabina nu am avut. Prin bunavointa acelorasi salvamontisti, am mers pe datorie si am platit apoi de acasa, prin mandat postal. Salvatorilor le-am facut cinste cu bere in Busteni, iar recunostinta noastra a ramas vecina cu veneratia.
Singurul hop ramas de trecut – o corvoada fara margini la vremea aceea – era sa ne recuperam lucrurile din Poiana Izvoarelor. Am refacut traseul pana acolo, am dat de un Claudiu limbut care nu stia nimic de pataniile noastre si l-am lasat sa ne povesteasca despre noaptea lui alba si cum a dormit cu capul pe topor, de frica ursului. Gura i s-a cascat progresiv pe masura ce i-am povestit prin ce am trecut noi si a decis singur ca a fost foarte bine ca i s-a facut rau.
Ca sa intelegeti in ce stare eram, eu insumi am avertizat insistent toti oamenii pe care i-am intalnit in traseu, sa fie atenti pe munte si sa urmeze marcajele. Fiecare sfat era insotit de o pirueta, ca sa le arat fesele insangerate prin gaurile din pantaloni.
Am ajuns seara cu trenul acasa, am povestit ce am putut rudelor si cunostintelor care ne vazusera la stiri si in final am fost multumiti ca nu a murit nimeni. Dupa cateva zile am putut dormi normal, efectele s-au atenuat in timp, iar sechelele au disparut. Daca o perioada am pretins ca o sa vedem muntii doar de la poale, de unde facem gratar, dupa un timp ne-am infruntat fricile si am ajuns sa facem o pasiune din alpinism, pana cand am luat o pauza (care inca dureaza), din motive de extindere a familiei.
Doua veri mai tarziu, Catalin si-a primit prin posta telefonul si actele ramase pe Valea Bucsoiului. Cativa oameni inimosi au dat de ele si au intuit ca acolo s-a petrecut ceva. Au trimis pur si simplu ce au gasit pe adresa din acte, iar noi am fost uimiti sa constatam ca telefonul inca functiona.
Depanand sirul evenimentelor de atunci de nenumarate ori, am ajuns sa constientizez fiecare greseala pe care am facut-o si sa le elimin rand pe rand din turele urmatoare. In zilele noastre, imi place sa cred ca exista putine situatii care m-ar putea surprinde si nu m-as simti neputincios in niciuna dintre ele.”