Unele vieți sunt mai memorabile decât altele. Le rețin gustul, mirosul, culorile cerului în dimineți reci, vocile prietenilor pe care mi-am făcut de-a lungul lor. Altele dispar în negura apăsătoare a uitării, pierdute în abisul pus sub lacăt pentru totdeauna. În ziua în care m-am trezit într-un dormitor străin, auster ca și mobilier, un pic prăfos dar surprinzător de confortabil în simplitatea sa, mirosul de pâine proaspătă a fost cel care m-a făcut să mă ridic buimac din pat. Deja eram obișnuit cu rutina spargerii într-o nouă viață: deveneam o nouă persoană, un nou suflet cu o minte purtată peste locuri unde sufletele nu ar trebui să ajungă.

În colțul camerei, aruncată peste un cufăr simplu din lemn, era o vestă din zale.

În acest moment, în care mă uit în ochii celuia căreia i-am fost odată cel mai bun prieten, în timp ce mâna mea împinge paloșul în pântecul său, viața pe care am trăit-o împreună îmi apare în minte precum zborul unui fluture înfometat. Pentru el, acea prietenie s-a încheiat acum douăzeci de ani, pentru mine acum șapte vieți. El arată aproape la fel cum mi-l amintesc, poate doar fața i-a fost murdărită de trecerea timpului, părul încă negru precum mijlocul unui tăciune, barba ascuțită și impozantă.

Mă întreb, undeva în spatele minții, unde pândesc gândurile pe care nu pot să le țin sub control, pe care nu le pot înfrunta, dacă el își dă seama că eu sunt cel care l-a sfătuit atunci, la începutul domniei sale. Privind în ochii lui sticloși, umbriți cum numai ochii unei persoane care este pe moarte pot fi, mă văd pe mine, dar nu așa cum sunt acum, ci așa cum eram acum șapte vieți.

Bărbatul pune mâna pe paloș și încearcă să îmi miște mâinile, să scoată arma din propria carne, dar strânsoarea mea este mult prea puternică. În jurul nostru, lupta dintre cele două armate pare ceva distant, țipetele și loviturile dintre arme fiind înecate de sunetul propriei mele inimi bătând. Este anul 1476, iar eu lupt de partea unor oameni pe care numai acum douăzeci de ani – șapte vieți – îi uram.

La începutul domniei lui Vlad Țepeș, am fost născut în corpul unuia dintre soldații săi. Dormitorul meu era lângă bucătării, departe de orice altă parte a castelului în care ceilalți trăiau și, din ce înțelesesem la momentul respectiv, fusese înainte o cameră în care se puneau cârpe vechi și mături care nu își mai făceau treaba pentru a fi mai apoi arse iarna, când era necesar să se întrețină focuri puternice în tot castelul.

În prima zi, am fost aliniați cu toții, iar Vlad s-a apropiat de noi, pe furiș, și cu un par gros și aspru, ne-a lovit în spatele genunchilor. Niciunul dintre ceilalți soldați nu a picat la pământ în afară de mine, cele zece inele – câte unul pe fiecare deget, reprezentând cele zece vieți trăite înainte – zăngănind și mușcând parcă din pielea unde carnea rămăses blocată între ele și pământul dur. Am văzut cizmele lui Vlad dinaintea ochilor și m-am chinuit să mă ridic cât de repede am putut.

— Au trecut pre fața-mi soldați den toate orașele, niciunuia nu i s-au mai muiat piceoarele ca ție, spuse el cu o voce aspră, alegându-și cuvintele de parcă ar fi fost un veteran al războaielor, deși la momentul respectiv, știu sigur, încă nu făcuse douăzeci și șase de ani. L-am privit în ochi, căci nu știam ce să răspund la o astfel de acuzație. Brusc, acesta îmi smucește mâna de unde stătea moale pe lângă corp, inspectând inelele cu o privire ageră, căutăoare.

— Ș-mâinile tale deșe sunt împodobite ca ale unei fete luate numai bună de măritiș? La așa o glumă, ceilalți soldați au început să râdă, dar eu am rămas mut, neștiind ce aș putea spune.

— I-a vedeți pentre voi, băieților, așa soldet de nu știe să vorbească!

— Are limba-n noduri, domnii-ta! Începură și alții să spună și au râs în jurul meu toată ziua. Vlad Țepeș nu mi-a mai spus nimic despre inele, pesemne că pe atunci nu era așa aspru, încă la începutul drumului. Iar eu am continuat să fiu soldat în armata lui, trăind în camera mea cât o cutie de chibrituri, departe de ceilalți.

Totul s-a schimbat numai câteva luni mai târziu, când datorită mie am câștigat o bătălie din care părea că nu am mai fi putut ieși victorioși. Vlad a început atunci să ia în seamă sfaturile mele, adesea venind la mine să ne consultăm despre starea țării, despre cum am fi putut aduce mai multă bogăție acesteia, astfel încât oamenii să trăiască mai bine.

Încetul cu încetul, a început să îmi spună și mai multe despre el: mi-a povestit de tatăl lui și despre coșmarurile pe care la are noaptea, când luna este ascunsă și ferecată în spatele norilor întunecați, iar eu am încercat să-l ascult. Pentru mine, el devenise nu doar un voievod fără suflet, drept și crud, ci o persoană cu un suflet bătrân, un suflet purtat în locuri unde doar mintea ar trebui să ajungă.

— Pentru ce-ai tu inele pe mâini? m-am întrebat el într-o noapte târzie de vară, când m-a găsit în bucătăria castelului, căutând prin dulapuri ca un șobolan înfometat. Am crezut că urma să îmi spună să mă culc, însă în schimb s-a așezat la masă și am împărțit o pâine din ziua de ieri.

— Sunt vieți, am răspuns eu, un mic zâmbet jucându-mi pe față. Era prima oară când admiteam acest lucru cuiva.

— Vieți luate cu mâinile tale? continuă el, nedumerit de răspunsul meu lacunar. Am cântărit cuvintele lui. De fiecare dată când mă găseam într-un trup nou, persoana care ar fi trebuit să trăiască acolo unde se ducea? Sufletele lor? Sau poate sufletele și mințile lor erau în sfârșit pregătite pentru a părăsi carcasa umană, iar eu doar veneam pentru a înlocui un sfârșit prematur. Sau poate vizita mea gonea sufletul și mintea proprietarilor din corp.

— Poate, am șoptit eu, sperând că nesiguranța vocii mele va fi purtată mai departe de vântul de vară, departe de mine. Îți voi da unul și ție, cândva. Când o viață luată nu va apăsa pe umerii tăi.

Această conversație este cea la care mă reîntorc acum când văd esența vieții scurgându-se din corpul lui Vlad din locul unde l-am înjunghiat. Voievodul se prăbușește la pământ, iar eu îngenunchez lângă el, mâinile mele tremurând un pic.

Nu a fost el cel pe care am încercat să-l înving, dar acum că s-a întâmplat nu mai este nimic de făcut. Se uită la mine cu o ură în ochii lui care mă copleșește și mă simt de parcă eu sunt cel care tocmai ar fi avut un cuțit implantat în stomac. Îmi ridic mâinile și mi le împreunez în semn de rugăciune și, dintr-odată, Vlad mă strânge de palmă.

—Tu… încearcă el să spună, dar vacarmul luptei din jurul nostru este prea puternic pentru cuvintele fără putere ale unui om pe moarte. Îmi apropii urechea de gura lui, pentru al auzi mai bine, și văd cum lacrimi i se preling pe bărbie.

Nu sunt ale lui.

—Tu… tu ai jurat că un inel de-al tău, de pe mâna-ta, va fi al meu.

Și pentru prima oară în mulți ani îmi amintesc de cum obișnuiam să îl văd cu adevărat. Nu doar o persoană despre care se va scrie în cărțile de istorie, nu doar un conducător al unei armate puternice, nu doar un om cu valori drepte și neschimbătoare. Mi l-am amintit pentru cine era el cu adevărat.

Cu mare grijă, mi-am scos un inel de pe deget și i l-am pus lui.

Într-o secundă, lumea din jurul nostru s-a transformat și a părut că stelele și cerul de deasupra noastră s-au crăpat și ne-au înghițit cu totul. Ne aflam pretutindeni și în același timp nicăieri.

— Îți mulțumesc din al sufletu-mi întreg, spune Vlad, undeva din stânga mea. Mă întorc ca să-l văd în picioare, nicio urmă de rană în zona stomacului său. Imaginea sa este translucentă și pot vedea prin el universul și secretele acestuia.

— Mi-ai dat precum o mamă îi dă unui prunc darul vieții, dar eu știu că pot piere în neființă-mi liniștit că tot ce am împlinit nu va fi uitat. Întinde mâna și îmi oferă inelul înapoi. Accept inelul înapoi, neînțelegând total ce se întâmplă.

— Greutatea vieții furate nu te-ar fi strivit, îi răspund eu, dar mă bucur că ai făcut această alegere. Înțeleg că cel pe care îl consider prieten este cel pe care îl cunosc. Vlad dă din cap și observ cum mâinile și picioarele sale încep să se piardă, devenind praf fin de stele.

Și tot ce îmi doresc, privindu-l cum se stinge, este să fiu strivit de greutatea vieții, să o simt reală pe piele și pe carne. Căci unele vieți sunt mai memorabile decât altele.