Observatorul Prahovean publică, în colaborare cu Muzeul Judetean de Istorie și Arheologie Prahova, textele câștigătorilor Concursului Național de Scurte Povestiri ,,Vreau să povestesc”, ediția a III-a.
Astăzi vă prezentăm textul cu care Tudor Ștefan Cristoiu, elev în clasa a VIII-a B, la Colegiul Național ,,Ion Luca Caragiale”, din Ploiești, a câștigat Mențiune.
”Bătălia de la Șcheia
Alecu nu va uita niciodată ce i s-a întâmplat în primăvara anului 1486. Spaima și, deopotrivă, bucuria pe care le-a simțit. Aceasta a fost legendara ,,Bătălie de la Șcheia”.
Deși iarna se hotăra cu greu să lase loc primăverii, iar frigul încă mușca cu dinți ascuțiți, o fată și un băiat se bucurau de razele soarelui pe ulițele satului Șcheia. Păsările ciripeau, iar cerul era senin, cum nu mai văzuseră sătenii de ceva timp.
Mulți oamenii îi îngrijeau pe cei ce se întorseseră betegi după lupta domnului Ștefan cu păgânii de la Cătlăbuga, și în nenumărate case se auzeau plânsetele nevestelor ai căror soți nu se întorseseră din război. Era imposibil pentru cei doi tineri să se bucure deplin de venirea primăverii, când în urechi încă le răsunau jalea și supărarea. O nouă bătălie se apropia cu pași repezi.
Imensa oaste otomană care invadase mica țară a Moldovei, înainta cu repeziciune, iar domnul Ștefan se vedea nevoit să îi înfrunte pe turci cu puțina oaste rămasă, strânsă în grabă și întărită de oștenii trimiși de regele Poloniei.
– Ai vești de la tatăl tău? întrebă Alecu.
– Este la oaste, cu domnul Ștefan. Până la urmă, tata este aprodul Purice, apropiatul domnului nostru și nelipsit de lângă acesta, răspunse fata, numită Doina.
– Trebuie că ești foarte mândră. Nu orice bărbat este demn de încrederea lui Ștefan.
– Alecu, nu știu ce simt. Oare sunt mândră, sau sunt doar înspăimântată cu gândul că mama mea va rămâne văduvă? Aș da orice să îl pot convinge pe tata să stea acasă.
– Nu îți face griji. Tatăl tău este om vrednic și curajos, așa cum nu am mai văzut decât la domnul Ștefan.
– Exact de asta mă tem cel mai mult, răspunse scurt fata.
Doina și Alecu copilăriseră împreună. Doina era fata aprodului ,,Purice”, un binecunoscut boier și om de încredere de-al lui Ștefan cel Mare. Fiind foarte ocupat aproape tot timpul, aprodul ,,Purice” a lăsat-o pe Doina la mama lui, în Șcheia, și așa a ajuns fata să crească alături de pui de răzeși. Dintre toți, îi plăcea cel mai mult de Alecu, care o trata nu ca pe o fată de boier, ci ca pe un tovarăș de joacă. Însă băiatul era exact opusul ei. Părinții lui fuseseră luați de boală, iar băiatul se aciuase pe lângă gospodăria unui fierar care, milos, îl îngrijise și îl învățase meserie. Așa ajunseseră Doina și Alecu la vârsta de doisprezece ani, tovarăși nedespărțiți.
În timp ce se plimbau, în zare s-au auzit strigăte furioase de luptă, iar o ceată numeroasă de războinici turci a dat năvală în sat.
-Doina! La adăpost! strigă Alecu.
Amândoi copiii s-au cățărat într-un copac din apropiere, și au privit uimiți cum mica oaste adunată de Ștefan cel Mare înfrunta vitejește luptătorii otomani. Armata română părea un nimic pe lângă turci : tocmai atunci când se părea că românii câștigă, mai mulți turci dădeau năvală. Românii nu mai puteau rezista mult.
-Doina! Stai aici, trebuie să mă duc să lupt pentru țara mea, pentru Moldova, pentru Ștefan cel Mare.
-Alecu, nu pot să te opresc pentru că știu că dragostea ta pentru țară va învinge mereu, dar pot să-ți dau următorul sfat : nu te arunca orbește în luptă.
Dar Alecu plecase demult din ascunzătoare. S-a strecurat cu grijă pe lângă luptătorii, iar de la un războinic mort a luat o sabie și un scut. Expresia de frică și de durere de pe fața căzutului îi făcea greață, dar s-a silit să nu se lase pradă temerilor. Neînfricat, a strigat răsunător : ,,Pentru domnul țării! Pentru Moldova!” și s-a aruncat în bătălie. Pe Alecu îl ajuta priceperea dobândită în fierărie : era puternic aproape ca un om mare și învățase singur să mânuiască arme. Sabia sângerie lucea în mâinile julite, dar puternice ale lui Alecu. Deși turcii cădeau cu sutele pradă armatei lui Ștefan, din ce în ce veneau mai mulți și părea o luptă fără sfârșit.
După două, trei sau cine știe câte minute, băiatul se simțea epuizat. Nu mai putea continua mult. Și așa, mulți români erau ori morți, ori grav răniți si mai erau doar câteva zeci alături de care lupta. Deodată, simți o durere amețitoare în cap și leșină.
Între timp, românii pierduseră, iar Petru Horonda, pretendentul la tron adus de turci, a fost proclamat domn. Ștefan zăcea pe jumătate mort printre trupurile oștenilor lui credincioși care căzuseră pradă măcelului. Doar doi boieri i-au venit în ajutor, dintre care unul era aprodul Purice. Acesta l-a recunoscut pe domnitor și i-a oferit calul său. Toți trei s-au adăpostit între ruinele unui bordei pentru a se odihni și pentru a se sfătui.
Spre apus, Alecu se trezise între trupurile a doi turci morți. Era speriat, îl durea capul cumplit și nu știa cum ajunsese acolo. În depărtare, a văzut cum soldați otomani au început să verifice trupurile celor căzuți pe câmpul de luptă. Cum găseau un moldovean viu, îl și omorau. Alecu și-a dat seama că trebuia să fugă, ca să nu aibă aceași soartă. Dar cum să facă să nu fie găsit? Deși nu-l lăsase durerea, și-a dat seama că cea mai bună cale era să fure haine turcești ca să se piardă printre învingători. Zis și făcut! Pe furiș și foarte repede, mai mult întins pe jos, s-a depărtat de soldați și a furat hainele primului turc mort pe care l-a găsit, precum și iataganul. Turbanul de împrumut i-a ascuns părul blond, neobișnuit printre soldații otomani.
Acum că se simțea mai în siguranță, curiozitatea i-a învins teama, așa că s-a dus cu grijă spre tabăra otomană, aflată imediat lângă câmpul de luptă. Cu băgare de seamă, a început să se plimbe de la un capăt de-al taberei la altul, de la cort la cort, trăgând cu ochiul și încercând să țină minte tot ce vedea. La un moment dat, Alecu a descoperit un cort bogat și mai mare decât celelalte, cu foarte mulți turci înăuntru, adunați în jurul unui om care purta coroană pe cap. ,,Acela trebuie să fie conducătorul turcilor”, își spuse băiatul în sinea lui.
Între timp, Ștefan cel Mare și cei doi boieri au pus la cale un plan. Pântece pleacă din ascunzătoare și se duce spre tabăra otomană. Acolo, s-a dat drept apropiat al lui Horonda și, ca și Alecu, a început să se uite după cel mai impunător cort, sau după chipul trădătorului pretendent. Dintr-o dată, un căpitan turc îl opri și îi spuse :
-Cine ești?
-Sunt de-al vostru, moldovean de-al lui Horonda! Vin la el cu vești!
-Nu te cred! Hai până la domn să vedem cât de adevărat este!
Cum Pântece nu știa ce să răspundă, turcul a devenit și mai bănuitor. Însă, chiar când boierul credea că e pierdut, turcul a căzut secerat și a lăsat să se vadă în spatele său o siluetă zveltă, îmbrăcată în haine otomane. Alecu își dăduse seama că Pântece, fiind amenințat de un turc, nu avea cum să fie de partea acestora și îi sărise în ajutor. Băiatul i-a spus boierului unde se afla Horonda și tot ce știa despre tabără, iar bărbatul a pus la cale un șiretlic prin care să îl atragă în afara taberei pe noul așa-zis domn.
Când trădătorul nu a mai fost în adăpostul taberei, Ștefan cel Mare i-a tăiat capul. Cu puțina armată refăcută, Ștefan a pornit din nou lupta cu turcii. Cu informațiile despre tabăra otomană aflate de la Alecu, armata moldoveană a reușit să învingă turcii, într-o confruntare de forțe nemaipomenită.
Turcii au fost luați prizonieri de către români, iar încetul cu încetul oamenii au început să-și refacă locuințele ce au suferit de pe urma războiului.
Domnul Ștefan i-a mulțumit lui Alecu pentru vitejie și istețime și l-a răsplătit oferindu-i un loc în oastea lui personală, pentru a învăța meseria de curtean. Doina s-a reîntâlnit cu prietenul ei din copilărie la curtea domnească de la Suceava, iar aceștia s-au îmbrățișat sub privirea cam încruntată a aprodului Purice. Dar aprodul nu a avut prea multe motive de supărare, deoarece pentru credința sa, a primit un rang nou de boier și un nume nou – Movilă”.
Iată și celelalte texte premiate și publicate până acum:
