”O noapte…un atac…o victorie…” Textul cu care un elev al Colegiului Național I.L. Caragiale din Ploiești a obținut premiu I la concursul Vreau să povestesc

Pe tot întinsul Țării Românești, vara venise cu semne bune: câmpuri înverzite, culori pretutindeni. Însuși soarele părea mândru, impunător.

În apropierea capitalei, pe cărarea ce mergea de la Nicopole, către Curtea Domnească, pe la Târgoviște, armata valahă era îndemnată, asemenea naturii, de glasul soarelui ei, domnitorul Vlad Țepeș. Cu toții, fie ei țărani, fie boieri, erau însuflețiți de grăirile domnitorului. Nădejdea, speranța de a străjui cu vitejie meleagurile acestea își făcea simțită prezența în sufletele celor aproape 30.000 de valahi.

Povara zilei, ce sta să se încheie, era purtată de toți, dar mai cu seamă de pajiști, dealuri, pârâuri, de păsări ce anevoie zburau spre cuiburi, de soarele al cărui elan se domolise o dată cu cerul, ce căpătasenunațe sângerii. Mulți ostași ai lui Vlad Țepeș își dăduseră sufletul în umbra călăreților otomani…

Însă, de cum ajunse în tabăra valahă, domnitorului îi săgetă un gând, la vederea croitorului său, un bun prieten și sfătuitor, în care domnul își punea încrederea ori de câte ori era nevoie.

–De nu te-oi supăra, vechiul meu fârtat, te-aș ruga, cu stăruință încă, să îmi croiești cu măiestria dumitale, veșminte precum ale unuia dintre vrăjmașii noștri otomani.

Nedumerit fiind, croitorulzise:

–Întocmai cum spui, așa se va face. Însă ( și aici îl privi drept în ochii săi ca două nopți de întunecați), tare sunt uimit: ce folos ar avea croiala mea?

Parcă așteptând, din clipă în clipă, ca otomanii să dea năvală în tabără,Ţepeş îi destăinui toată rânduiala din gândul său.

Ghicindu-se în ochi nădejdea mult dorită, din partea croitorului, domnitorul începu a-i face înțeles gândul de a pătrunde, deghizat în straiele Semilunii, pe timp de noapte, în tabăra otomană și, de-o fi cu putință, a-i răzbuna pe cei ce au căzut sub tăișul săbiilor vrăjmaşe.

–Întocmeala Măriei-Tale o pot înțelege. Însă, primejdie însemnată este ca tocmai voievodul nostru să ajungă într-atât de departe. Slavă Domnului, mulți oşteni curajoşi are oastea noastră! Doar îndemn din partea Măriei-Tale să vină…

–Și toată țara, țărani ori boieri, de ar fi aici, eu am datoria de a-l înfrunta pe sultan. Prea mult am răbdat amarnicul joc al său! Contez pe voi toți pentru izbândă!

– Cât mi-o fi dat a viețui pe lume, îmi voi apăra țara, din umilul meu suflet de simplu croitor! Fie ca îndrăzneala Măriei-Tale să se prefacă în binecuvântare pentru Româneasca Țară!

Trei ceasuri mai apoi,domnitorul valah, nelăsându-se răpus de teama de afi demascat, se îndepărta de armată sa, care veghea în întuneric clipa prielnică atacului de noapte, îndepărtându-se asemenea unui vuiet către întinsa adunare a Semilunii, la un pas cu alți doi boieri, oameni de nădejde ai săi.

Le fusese înțeles că, de va izbuti să-l aibă în fața ochilor, în acea noapte, pe însuşi sultanul, boierii să le vestească celorlalţi, ce neclintit răbdau, că atacul începe. Și de nu va fi ca domnitorul să îl omoare pe sultan, în jumătate de ceas armata să lase în urmă codrul,ieșind și atacând.

–Seară bună, domnul meu! rosti voievodul unui trecător.Voiesc să mă îndrumi spre cortul preaputernicului nostru sultan.

–De însuşi sultanul cutezi să mă întrebi? De-mi vei spune ce poftești, poate ți-oi spune la rându-mi unde găseştice cauți!

Cunoscând dinainte viclenia unora ca aceștia, Țepeș, fără pic de sfială, răspunse:

–Ştiu cât de vicleni sunt valahii. Dar cunosc și cum avem putința de a-i face, multă vreme de acum, supușii noştri.

Se pornisă-i dea socoteală ostașului turc, grăind întocmai despre gândul său, ce deveniuna cu realitatea. Surprins de vorbele celui ce purta veșminte asemeni lui, ostașul rosti:

–Ține-ți gândurile precum mi le-ai destăinuit și îndată te voi conduce la preaputernicul sultan!

E drept, Țepeș cunoștea turca; mai cu seamă învățase din nevoie cuvinte care-i veneau firesc în grai, în astfel de împrejurări.

Nu dură mult și iată, în fața curajoșilor valahi se contură o lumină, ce licărea venind dinăuntrul unui cort impunător, aurit şi puternic luminat.

–Acesta e, boierii mei!şoptiŢepeşcelor doi însoţitori pe care îi credea lângă el.

Întorcându-şi privirea, simţi cum vorbele sale se risipiră undeva departe, în învălmăşealade cuvinte otomane – o fărâmă de grai valah se pierdea încetul cu încetul, ca un ecou… Boierii… trebuie să fi ajuns deja să dea de veste armatei sale cum că Vodă a ajuns la cortul sultanului.

–Supunere multă să ai în fața prealuminatului nostru stăpân! îi șopti ostașul.

–Dar dumneata te grăbești? rostiȚepeș, iscoditor.

–Doar Țepeș de-ai fi, ai avea ştiinţă de ce pun la cale valahii aceia! Sunt pretutindeni ca un rug aprins, ațâțat de mândrie și… iubire de moșie! Eu, cum pot, străjuiesc pe timp de negură pentru a nu ne atingevreo viclenie de-a lor!

Încuviințând din cap, gândind la ceea ce tocmai auzise și însoțit de alți doi luptători vrăjmași, Ţepeş păși în cortul în care nu mică îi fu mirarea de a-i avea în fața ochilor pe cei doi boieri, îngenuncheaţi înaintea sultanului. Abia în clipa aceea, domnitorul înțelese ce se petrecuse: din speranța de a vesti degrabă începutul luptei, în fuga lor, cei doi fuseseră luați ostatici și duși în cortul preamăritului sultan.

Însă, deznădejdea lui Țepeș nu era nici pe departe cât aceeaa otomanilor: atacul pornise… De afară, vuietul strigătelor împânzea tot câmpul acela al Ţării Românești, trecând dincolo de codri…. Cei doi turci de lângă Vodă ieşiră înspăimântaţi din cort, iar Ţepeş se repezi spre boierii lui. Oamenii sultanului şi-au înconjurat stăpânul şi i-au asigurat retragerea prin spatele cortului. Învălmăşeala şi zgimotele de arme, de glasuri disperate, încrâncenate erau de nedescris.

Domnitorul şi boierii s-au îndreptat spre armata valahă. Lupta se încinse la fel de iute, precum rugul se înălța din catapultele armatei sale, făcând una cu pământul corturi, corturi.

E drept, străjeri și arme înzecite avea Semiluna. Însă valahii pretutindenea aveau alături, de când pământul acesta unește munții cu Dunărea și Pontus Euxinus, codrul. Cum otomanii erau străini de toate meleagurile acestea, valahii îi ademeniră, nu departe de lizieră.

Noaptea a fost una cumplită. Brazii parcă se rugau în leagănatul lor, printr-un freamăt, să nu fie arși ori pătați de sângele vărsat. Cădeau mulți de-ai lor…. cădeau mulți de-ai noștri, dar prinzând de veste, dinspre Târgoviște se apropiau în umbra nopții, ghidați de lumina focului, alți și alți ostași.

–În țeapă fie trași toți aceia ce cu gânduri rele tulbură liniștea din Țara Românească! Se auzeau glasurile lor.

Văzând sultanul cât de bravi erau valahii și cât de mult iubeau acest pământ, grăi luptătorilor săi:

–Ne retragem, dar nu cu gând de pace. Asemenea Dunării cea de neoprit sunt cei ai lui Țepeș: învolburați, nădăjduiesc să ajungă la marea victorie.

Și, zicând acestea,cugeta, mâhnit, la umilirea întregului său Imperiu prin vicleana idee a celui mai de temut conducător pe care îl întâlnise, de când cutreiera spre Apus.

În toată această vreme, la rându-i, domnitorul căzuse pe gânduri, privind către luptătorii ce se veseleau lăsând pârjolul. I-au izgonit pe otomani, dar pentru cât timp? Cât timp avea să dureze această liniște stranie? De când venise la tronul Țării Românești, purtase lupte crâncene, cu mulți inamici. Dar, mândria de a fi valah stăruia în inima sa. Era voievodul unui popor ce era dorit îngenuncheat pentru frumusețile și bogățiile ţării lui”.