Taxa de 1% pe cifra de afaceri (IMCA) ar putea contribui la închiderea celei mai mari rafinării din România – Petromidia.
Această taxă ar reprezenta, se pare, un impact de 100–150 milioane lei, conform rezultatelor înregistrate de companie în perioada anterioară. E mult, e puțin pentru un asemenea business?
Coroborată cu alte taxe suplimentare – taxa pe stâlp, eventuale creșteri de taxe locale, utilități sau costuri cu forța de muncă – ar putea fi picătura finală pentru un investitor străin, așa cum a fost și pentru alții precum CEZ, Enel, E.ON, Exxon, iar lista poate continua și cu alte exemple din alte sectoare economice ale României.
Va plânge cineva, se vor găsi vinovați? Prea puțin probabil. Toți vor spune că nu au fost buni, nu au fost performanți, că nu au avut noroc în viață și au luat decizii proaste de investiții, mai ales în România.
Potrivit unor surse, la nivelul rafinăriei se fac analize și scenarii, dar pentru un business cu volume mari și marje mici nu există soluții miraculoase. Țiței gratis nu ai de unde să aduci, iar procesarea fără oameni, utilități sau investiții în modernizarea și menținerea unităților de producție la nivel optim de exploatare și siguranță nu este posibilă.
Reduci producția, închizi sau pui în conservare instalațiile care nu sunt profitabile, în acord cu nivelul impus de suprataxări. E logic și elementar: reduci producția, cresc costurile de procesare, scade profitabilitatea.
Apelezi la credite bancare, dar cine are încredere să te împrumute ca să îți plătești taxele? Conform logicii instituțiilor financiare, afacerea nu e viabilă, nu e sustenabilă și are un grad mare de risc – insolvență, reorganizare sau închidere.
Varianta cea mai dură: închiderea sau trecerea în conservare a rafinăriei până la vremuri mai bune. În momentul în care trimiți personalul în șomaj tehnic sau concediere colectivă, intri pe o pantă foarte periculoasă. Partenerii comerciali vor fi nevoiți să își caute alte surse de aprovizionare, cu alte costuri, iar autoritățile nu își vor mai primi taxele și impozitele generate de produsele obținute și comercializate de aceasta. Dar nu ar fi o mare problemă pentru stat – va găsi alți „fraieri” din mediul privat care să suporte noile suprataxări.
Efectul s-ar răsfrânge și asupra rafinăriei Vega, pentru că aceasta este dependentă 100% de materialele prime și semifabricate venite din Petromidia. Practic, acest infam IMCA ar putea duce la închidere a două rafinării din cele 4 existente și funcționale în România.
Ce înseamnă asta? Alte câteva sute de locuri de muncă pulverizate, mii de oameni care vor suferi, buget local cu gaură. Nu mai vorbim de faptul că doar Vega mai face bitum în România, așa că piața românească va fi exclusiv alimentată cu bitum de import. Aviz patrioților care cer naționalizarea Rompetrol: v-ar conveni să vă ruleze mașinile doar pe asfalt cu bitum din Turcia, Italia, Serbia? Dă de gândit, până unde să putem duce naționalismul?
Revenind la Petromidia, ar mai fi o variantă: ca această taxă impusă de stat să fie transferată în prețul final al produselor comercializate. Teoretic, așa ar fi normal și firesc într-o economie de piață. Dar când concurenții tăi direcți au alte modele de business sau acces direct la materie primă, riști să rămâi cu marfa nevândută și să fii evitat de clienți. Mai ales că materia primă și carburanții sunt „commodities”, bunuri de larg consum, pentru care există burse de profil, iar pe lângă producători mai sunt și traderi, importatori care pot aduce marfă din zone gri precum Turcia, India sau Arabia Saudită.
Cei 3.500 de angajați și familiile lor, dar și cei circa 15.000 de oameni care depind indirect de activitatea rafinăriei, ar putea ieși în stradă – proteste, greva foamei. Anul trecut, fiind an electoral, cine ieșea în stradă primea ceva. Anul acesta, toți cei care au ieșit au primit indiferență, ignoranță sau amânări.
Din păcate, clasa politică nu va înțelege nimic. Vor croi câteva mesaje populiste, punctaje de partid: să naționalizăm rafinăria, să punem sinecuri acolo, să visăm în continuare la fabrici și uzine, hub energetic regional, independență energetică. Și vor spera că se găsește alt investitor care să aducă țiței, să facă investiții și să plătească suprataxările, indiferent cum se numesc: taxa pe stâlp, taxa de solidaritate, taxa pe cifra de afaceri – ICAS sau IMCA.
Acționarul majoritar nu va putea decât să se resemneze. Din informațiile publice, știm că a investit 4 miliarde de dolari, cu tot cu prețul achiziției Rompetrol din 2007, iar în final rămâne cu un munte de fiare care a devenit în timp o gaură neagră. Va plânge Kazahstanul că nu va mai livra către România, în fiecare an, câte 5 milioane de tone de țiței? Slabe șanse.
Kazahstanul este în prezent al treilea furnizor de țiței la nivel european, materia primă fiind cerută insistent de țări precum Germania, Italia, Austria, Ungaria, Croația etc. În plus, când businessul și investițiile în România din 2007 până în prezent ți-au adus, doar în ultimii 5 ani, o pierdere consolidată de circa 500 milioane dolari, ce rost mai are să insiști și să speri în profit și dividende pe termen mediu și lung?
Ipocrizia cu care este tratat acest subiect este maximă: când a fost pandemie, statul român a cerut ajutor și susținere din partea mediului privat. Când au explodat costurile la utilități pe fondul conflictului din zonă, a cerut solidaritate. Anul trecut cerea patriotism economic, iar anul acesta spune „asta e, atât s-a putut, plătiți noi taxe și aduceți bani pentru relansări economice”.
Ce investitor, român sau străin, deopotrivă, mai crede în aceste planuri mărețe, fără coerență economică, fără predictibilitate? Când unul dintre partidele aflate la guvernare plânge pentru pensii și salarii, nu a înțeles nimic din rezultatele alegerilor anterioare.
Rafinăria a contestat în instanță taxele suplimentare impuse anterior – cea de solidaritate și cea pe cifra de afaceri (ICAS). Sunt șanse mari, la fel ca în cazul companiilor din regenerabile, să câștige, iar statul să fie obligat să restituie banii respectivi. Doar că s-ar putea să fie mult prea târziu pentru a mai repara ceva.
Anul trecut s-au închis multe afaceri mici și mijlocii la nivel național. Anul acesta și anul viitor se pare că e rândul celor mari.
Precizăm că și la nivelul Ministerului Energiei, acționar cu 44,69% din rafinărie, se fac scenarii și se poartă discuții pentru a găsi soluții viabile de continuare a activității. Ministrul Energiei – Bogdan Ivan, membru PSD, partidul care a insistat pentru introducerea acestei taxe – poartă discuții birocratice cu Ministerul Finanțelor și ANAF pe acest subiect. Poate ar fi indicat să ne reamintim că și fostul ministru al Energiei, Sebastian Burduja (PNL), s-a preocupat intens de impactul suprataxărilor anterioare asupra sectorului energetic, iar rezultatul obținut a fost zero absolut (Exxon, Enel, E.ON, sectorul regenerabilelor).
