Într-un colț discret din zona Halelor Centrale din Ploiești, într-un atelier de doar câțiva metri pătrați, timpul nu se măsoară în ore, ci în răbdare și migală. Aici, Vali Dumitrescu, unul dintre puținii ceasornicari rămași, duce mai departe o meserie învățată din familie și tot mai rară într-o lume în care ceasurile nu se mai repară, ci se înlocuiesc.
Din articol
Ceasornicăria de la Hale, este acolo parcă de când e timpul
În zona Halelor Centrale din Ploiești, pe linia de tramvai, în atelierul unde, practic, a crescut și a învățat meserie, printre ceasurile lui, îl găsim pe Valeriu Dumitrescu (Vali, cum îl știu cunoscuții). Niciodată nu are timp să stea de vorbă prea mult. „Am de lucru tot timpul. Nu-mi ajunge viața asta ca să termin tot ce ar trebui”, spune el.
Intru în micul lui atelier de la Hale și Vali întoarce pe geam semnul cu „Închis”. Încerc să protestez, gândindu-mă că își pierde clienții. „Stai liniștită, că oricum intră dacă mă văd înăuntru. Că sunt de-ai casei…”, spune el.
„Am învățat de la tata. El a fost ceasornicar și, încă de când eram în școală, mergeam cu el la atelier. Apoi, am făcut școala de ceasornicari… aia veche, care nu mai există acum. Am învățat meserie adevărată”, își începe Vali povestea.
Atelierul unde lucrează, și pe care îl are familia lui „parcă dintotdeauna”, este o căsuță mică, la stradă, pe linia de tramvai, exact în spatele Halelor Centrale. „Aici a lucrat și tata, aici lucrez și eu acum. Nu am lucrat niciodată în altă parte”, spune ceasornicarul.
„Eu, când vin în prăvălie, mă așez, am ritmul meu, orice ceas trebuie demontat complet și făcut. Și asta îți ia timp. Nu e cum cred unii, că se suflă în el… Orice ceas, fie de masă, fie de mână, se demontează complet, iei fiecare piesă la mână…”, explică Vali ce presupune munca lui de zi cu zi. De asemenea, la el apelează oamenii care au amanet, pentru a certifica originalitatea unor ceasuri care ajung la ei, în casele de amanet.
Vali Dumitrescu se trage din familie de ceasornicari
„Tata a lucrat 60 de ani în meseria asta. Unchiul meu la fel. Sora mea geamănă, a fost și ea ceasornicăriță, a lucrat 22 de ani în cooperativă”, spune el. Deci toată familia Dumitrescu s-a învârtit toată viața în jurul mecanismelor de măsurare a timpului.
Dar, între toți, doar el a mai rămas să ducă mai departe tradiția familiei. Tatăl și unchiul lui au murit iar sora sa a renunțat la meserie. „Nici nu mai vrea să audă. Adevărul este că te duci cu capul să faci ceasuri tot mereu. Pe mine mă ajută mult când mă duc la două-trei săptămâni cu bicicleta pe munte și o iau airea pe cărărui. Acolo mă încarc și vin altfel la muncă. În rest… asta e muncă de uzură”, mărturisește ceasornicarul.
Toată ziua stă concentrat, aplecat asupra ceasurilor, pe care le iubește și le urăște în egală măsură. Recunoaște că nu mai are nici puterea, nici răbdarea de altădată. „Norocul meu este că lumea care intră în atelier este lume de treabă. 98% din clienții mei sunt extraordinari. Sunt extraordinar de înțelegători”, spune Vali. Asta este ceea ce-l ține să continue.
Recunoaște că nu poate lucra sub presiune. „Cu mine nu faci treabă dacă vrei repede, eu lucrez în ritmul meu”, mai mărturisește ceasornicarul.
„Tata avea o vorbă: Clientul te înjură și de bine, și de rău. Adică, dacă îi faci lucrarea bine zice „Uite, al dracului, ce bine a făcut-o”, dacă nu i-o faci bine zice „Ulte, al dracului, că nu merge ceasul”, povestește, amuzat Vali Dumitrescu.
Meseria de „ceasornicar” este pe cale de dispariție
În interiorul fiecărui ceas de pe vremuri, de acum 50-60 de ani, este o adevărată uzină, povestește ceasornicarul. Pe acelea, spun el, le poți repara mereu.
Altfel stau însă lucrurile la cele generațiile noi de ceasuri, indiferent de firmă. Aceastea sunt făcute, unele, „de unică folosință”, spune ceasornicarul.
Știe că, meseria lui, este pe cale de dispariție, dar, spune el, este convins că, atâta timp cât va mai trăi, va avea de muncă. Mai departe, nu-l interesează. Și nici nu regretă vremurile când ceasurile mecanice erau la mare căutare, spune că este mult mai bine acum.
„Sunt mulți cei de vârsta mea, trecuți de 50 de ani, care regretă vremurile de dinainte. Spun că atunci aveam de muncă, trăiam bine. Eu nu sunt de acord cu ei. Eu am și acum de muncă de nu-mi văd capul de treabă. În plus, pot să plec când vreau, unde vreau, pot să vorbesc ce vreau. Și asta este cel mai important”, este de părere Vali Dumitrescu.
„Este mult mai bine acum, în democrație. Te urci în avion, pleci unde vrei tu… Nu mai este teamă cu privire la ce faci sau ce spui… Păi să te fi ferit Dumnezeu să zici ceva de Ceaușescu pe vremuri…”, își amintește el, care a prins ani buni de muncă în comunism.
Ceasornicarul de la Hale este un optimist incurabil
Deși sunt mulți oameni în ziua de astăzi, oameni importanți, cu funcții, sau oameni simpli, din breasla lui, care se plâng de vremurile pe care le trăim, Vali Dumitrescu își păstrează optimismul.
„Vremurile sunt grele, oamenii nu mai au bani. S-au diminuat veniturile, și, când se întâmplă asta, oamenii tind să taie din lucrurile care nu sunt necesare. Poate că, în curând, nimeni nu va mai vrea să-și repare ceasul, pentru că nu este o necesitate… Dar, astea sunt vremurile acum. Vor trece la un moment dat”, spune el, cu convingere.
„Eu, îi mulțumesc lui Dumnezeu că, deocamdată, cât de cât am de lucru… că o fi mult, că o fi puțin, am ca să îmi achit ce am eu de achitat…”, adaugă el.
Își imaginează cum ar fi să considere oamenii că nu-și mai permit să repare ceasuri, ceea ce, spune el, nu ar fi exclus, având în vedere situația economică actuală a țării. Și se îngrozește.
Așa că, atâta timp cât i se deschide zilnic ușa atelierului, chiar și când are afișul de „Închis” la intrare, el se bucură, indiferent de valoarea încasărilor. „Se putea și mai rău”, mărturisește el cu sinceritate.
Tatăl lui, Vasile, a fost cel care l-a învățat meserie
„Eu a trebuit să merg în paralel cu școlile, să fac și meditații. M-am chinuit, pentru că, recunosc, nu mi-a plăcut școala. Mie îmi plăcea să stau la tata la atelier. Tata era cu școala, să învățăm, să învățăm. Dar mie nu-mi plăcea”, recunoaște, cu sinceritate, Vali.
Pe Vasile Dumitrescu, tatăl lui Vali, l-a atras în această meserie fratele lui, mai mare decât el, ceasornicar la rândul lui. Dar noul ucenic și-a depășit rapid maestrul.
„Atât de bun era că, în 1968, a fost printre cei 10 ceasornicari din toată țara care au fost trimiși la ruși să facă niște cursuri”, povestește, cu mândrie, Vali.
Astfel, Vasile a lucrat 30 de ani, în Cooperativă, la Teleprecizia, și a fost 28 de ani șef de unitate. Cu un mare respect, actualul ceasornicar vorbește despre cel care i-a călăuzit pașii în această meserie, tatăl lui.
Pentru că era om corect, care nu lucra la negru, care nu fura și care își vedea mereu de treaba lui, Dumitrescu senior a avansat rapid, și a ajuns să conducă o întreagă secție, deși era foarte tânăr.
„Când a venit din armată, președintele cooperativei de atunci, l-a pus șef de unitate. (…) Tata a avut secții mari în centru…”, povestește Vali.
„Când au venit comuniștii, toți particularii au fost desființați și au fost băgați în cooperativă. (…) Prin anii 70, când a început să se relaxeze situația, tata a putut să-și obțină autorizația de particular. Cum a obținut-o, cum a ieșit din cooperativă”, a povestit Vali.
Viața ceasornicarului într-un atelier de șapte metri pătrați
Atelierul unde își desfășoară activitatea în prezent, este același unde a lucrat și tatăl lui. Are doar 7 metri pătrați dar, spune Vali, nici nu are nevoie de mai mult. Clădirea a fost cumpărată de Vasile Dumitrescu, după ce a murit ceasornicarul care avea atelier acolo, Zaharia Goglu.
Ajutat financiar de fratele său, și după ce a așteptat doi ani pentru a obține autorizația de a-și deschide propriul atelier, Vasile Dumitrescu, tatăl lui Vali, a început munca pe cont propriu, în 1976. Și era ceva să fii privat pe vremea lui Ceaușescu, spune fiul. „A cumpărat ceasornicăria cu 15.000 de lei, care erau bani atunci”, povestește Vali.
„Tata a fost un om foarte corect. Și muncea mult. Nu știu de unde a avut atâta putere. De la 4-5 dimineața, până la 9-10 seara era la atelier…”, povestește Vali.
Ucenicia, Vali și-a făcut-o în atelierul de la Hale. Tatăl lui îi pusese o masă, în spate, și îi dădea mereu ceva de lucru. Își amintește că primul lui ceas pe care l-a reparat a fost unul de masă. „Când am început eu, la 10 ani, am început pe ceasuri de masă. Asta mi-a dat tata. Dar mi-a dat fără arcuri, doar să montez piesele ca să mă învăț cu montat-demontat. Vreo 2-3 ani am făcut numai asta”, își amintește ceasornicarul.
Mai spune că meseria i s-a părut grea la început. „Când vedeam piesele, ceasurile demontate, mă gândeam că nu o să pot să fac așa ceva niciodată. Am vrut să mă fac marinar”, povestește el, cu nostalgie.
Dar a renunțat repede la idee când a realizat că asta însemna să plece de lângă mama lui. „În plus, eram și cu prima mea iubire, și nu-mi venea deloc să plec din Ploiești”, spune râzând. Așa că, într-un final, a preluat meseria de la tatăl lui dar, spune el, nu-i pare rău deloc acum.
Primul ceas pe care l-a făcut a fost un Pobeda, își amintește ceasornicarul. „M-a pus tata să scriu pe capac, pe interior: Ia, mă, și scrie acolo. E primul tău ceas!”, l-a îndemnat maestrul.
De când se știe, Vali este ceasornicar
Parcă dintotdeuna Vali este ceasornicar. Are și carnet de meșteșugar, cum se dădea pe timpuri, în baza căruia a obținut autorizația de practică. „Pe mine tata, de când m-a băgat aici, ca ucenic, imediat m-a trecut pe autorizația lui ca să nu lucrez clandestin. Și mi-a plătit întotdeuna dările. Mi-a mers vechimea mereu”, povestește Vali.
A terminat școala să profil, pe diploma lui scrie: „Ceasornicar”. De asemenea, are și acum carnetul de meșteșugar, care îi certifică, o dată în plus, calificarea. A făcut școală la Arad, practică în atelierul tatălui și, astfel, Vali Dumitrescu este unul dintre puținii ceasornicari din Ploiești, care au la bază școala veche a meseriei.
„Cartea de meșteșugar (carnetul – n.r.) era cea mai importantă. În baza ei, puteai să-ți deschizi ceasornicărie oriunde în țară”, spune Vali. Și el avea doar 17 ani atunci când a obținut-o.
Dar, în opinia lui, era ceasurilor mecanice se apropie de final. „Crezi că ceasurile mecanice vor mai fi mult timp? Deja smart-urile sunt la putere. Ceasurile mecanice vor ajunge, în scurtă vreme, doar nostalgie”, spune Vali.
Acesta este motivul pentru care nu este îngrijorat în ceea ce privește meseria sa în viitor. Este convins că, încetul cu încetul, va dispărea dar, spune el, este firesc.
Tocmai din această cauză nu crede că împuținarea ceasornicarilor este o problemă pentru că, în curând, nimeni nu va mai repara ceasuri pentru că nu va exista cerere, crede el. Dar nu vede o problemă în asta. „Sunt multe alte meserii mult mai bine plătite și mult mai relaxante”, spune el, referindu-se la tinerii care își caută un drum în viață în ziua de astăzi.
Marele dezavantaj: „Eu, dacă plec o săptămână, mie îmi merge vreun salariu?”
Singura nemulțumire a lui Vali Dumitrescu, în ceea ce privește activitatea lui, este că, fiind singur, este legat de atelier. „Eu, dacă închid și plec o săptămână, mie îmi merge vreun salariu?”, spune el. Și-ar dori doar să aibă mai multă libertate de mișcare dar, în activitatea lui, acest lucru este mai greu de obținut.
„Dacă nu am bani puși deoparte, trebuie să vin să muncesc, indiferent de cum mă simt. (…) Am venit la atelier și când am avut pneumonie, ce era să fac?”, mărturisește el.
Dar, cu toate astea, vede partea plină a paharului. „Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că e așa cum e, cu vremurile astea. Am încasări, fie că mai mari, fie că mai mici, dar am. Sunt mulțumit, având în vedere vremurile pe care le trăim”, a ținut el să sublinieze de mai multe ori pe parcursul discuției.
Atâta timp cât ușa se deschide, meseria merge mai departe
În micul atelier al lui Vali Dumitrescu, de pe linia de tramvai din zona Halelor Centrale, intră să-și repare ceasuri atât oameni simpli, cu venit minim, cât și mai marii care s-au perindat pe la conducerea Ploieștiului zeci de ani de zile. Cu aceeași atenție, ceasornicarul le desface ceasurile, le repară, și le reface la loc.
De fiecare dată, trece pe interiorul capacului, așa cum l-a învățat tatăl lui, data reparației. Nu de alta, dar așa s-a obișnuit. Timpul trece, ceasurile încă vin la reparat, ceea ce-i asigură lui traiul de zi cu zi.
În ciuda viitorului care nu arată tocmai roz pentru mulți, Vali își păstrează optimismul. Este convins că, cel puțin generația lui, va mai avea încă de muncă. Ce-o fi după el, nu prea îl interesează. „Sunt meserii actuale, numai bune pentru tinerii din ziua de astăzi, deci nu-i o problemă dacă nu se fac ceasornicari”, spune el.
Într-un oraș care aleargă tot mai grăbit, atelierul de șapte metri pătrați de la Hale rămâne un loc în care timpul nu se măsoară doar în ore, ci în răbdare, migală și povești de viață. Vali Dumitrescu nu repară doar ceasuri, ci păstrează, zi de zi, o meserie pe cale de dispariție și o moștenire de familie care încă mai bate în ritmul secundarului. Iar cât timp ușa atelierului se va deschide, chiar și când pe geam scrie „Închis”, e semn că, măcar aici, timpul încă mai are răbdare.
Disclaimer: Acest articol nu este unul sponsorizat sau susținut de Vali Dumitrescu și nu există un contract comercial pentru publicarea lui. De asemenea, nimeni din partea ceasornicarului nu a citit și nu a aprobat textul înainte de apariția lui. Articolul face parte din campania, derulată de Observatorul Prahovean, de promovare a antreprenorilor locali, care aduc plus valoare comunității.
